MASS MEDIA Adevarul.ro /interviu Arsinel le-a multumit romanilor pentru milioanele trimise acasa +++
|
| • Contact |
|
MASS MEDIA / PRESA «-» Mass media- Oana Georgescu, autoarea cartii `Surasul si lacrima scenei`-interviu cu Alexandru Arsinel, directorul si actorul emblematic al Teatrului de Revista `Constantin Tanase`
“M-am convins singur că un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!”
“Viaţa unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe aşa cum ne-am închipui – adică mereu veselă şi presărată cu întâmplări amuzante. Chiar dacă începe cu o copilărie marcată de război şi neajunsuri, povestea depănată mie de Alexandru Arşinel într-o după-amiază superbă de vară este frumoasă, adevărată şi…surprinzătoare. În căsuţa sa de la malul mării pe care o împarte numai la…bine cu partenera sa de scenă Stela Popescu, marele actor s-a confesat aşa cum a făcut-o prababil rareori. Şi indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renunţat la verva-i atât de cunoscută.
- Ce amintiri vă leagă de comuna natală – Dolhasca?
- Cele din copilărie, bineînţeles. Mai ales că destinul mi-a rezervat şansa existenţei şi trăirilor unui adult. Ştiu că părinţii m-au conceput din dragoste, fiindcă am moştenit ce era mai bun de la fiecare, deşi erau atât de diferiţi. Mama era nemţoaică de religie romană-catolică, iar tata era dolhăscan get-beget de la coada vacii. Ei s-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat la Fălticeni – tata era ceferist şi împreună au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a mărit rapid cu trei copii. Doi băieţi şi-o fată. Eu m-am născut la..mijloc, provocând o mare dezamăgire părinţilor care aşteptau o fată. Copilăria mi-a fost marcată de război. Nu aveam cinci ani când am plecat ca refugiaţi din calea ruşilor şi am dat în Ardeal de Aramata Ungară. Bombardamentel, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printer case distruse şi cai morţi sunt imagini pe care n-am să le uit niciodată. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, când a traversat Mureşul cu toţi trei copiii în braţe pentru a ne ascunde în pădure?! Ne-am întors acasă într-un vagon de marfar pe care îl împărţeam cu o vacă, iar în fiecare staţie fratele meu cobora şi cerea câte ceva de mâncare soldaţilor români care înaintau spre Budapesta. De “controalele” ruşilor am scăpat doar cu “nemţeasca ” bunicii care călătorea împreună cu noi. Acea perioadă m-a maturizat, dar păstram încă inocenţa copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a războiul cu grenade şi cartuşe adevărate pe care le făceam să explodeze pe amlul Şomuzului şi Siretului. Cartuşele ne şuierau pe la urechi, un văr de-al meu a rămas fără mână, iar alţi trei copii au sărit în aer… Nu ne păsa, iar ca să mă potolească, tata m-a dat la şcoală la 6 ani, unde am făcut trei ani, apoi ne-am mutat la Iaşi
- Unde v-aţi făurit probabil amintiri ceva mai frumoase…
- A început o altă etapă a vieţii mele… Eu văzusem doar Fălticenii, unde mergeam cu mama de Sf.Ilie la iarmaroc şi ne dădeam în roată, în scrânciob şi mâncam vată de zahă, apoi ne întorceam acasă cu câte o figurină din ipsos. La Iaşi locuiam în Cartierul Ceferiştilor, în spatele grădinii Copou. Stăteam toată ziulica la umbra teiului lui Eminescu şi ascultam poveştile lui Moş Periade, un bătrân de vreo 90 de ani care fusese grădinar în Copou pe vremea lui Eminescu. Şcoala primară o făceam la “3 Miixtă” pe Păcurari, lângă Liceul “Petru Poni”. Era o şcoală de periferie la care abia am fost primit. Vă daţi seama cam ce învăţasem eu la Dolhasca…Îmi amintesc că m-am întânit după ani, la Frankfurt cu un fost coleg de şcoală care m-a întrebat: “Sandule, ai reuşit până la urmă să inveţi tabla înmulţirii cu cinci?”.
- Şi totuşi când “s-a lipit” cartea de dumneavoastră?
- Mult mai târziu, prin 1952, când am absolvit şapte clase primare, iar tata a vrut să mă înscrie la Şcoala Tehnică de Construcţii de unde am ieşit subinginer. Nu am reuşit la facultate, dar am intrat în corpul de figuraţie al “Naţionalului” ieşean din două motive: se plătea bine, iar perspectiva muncii la şaibă mă îngrozea pur şi simplu
- De când aţi început să fiţi atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Când eram mic nici măcar o poezie nu eram în stare să o spun. Cele două porcle – Mutu şi Buftea, mi se portiveau: Eram gras şi nu vorbeam de teama că lumea va râde de mine. Şi totuşi am scăpat de repetenţie la Şcoala Tehnică ajutat de rolul încredinţat de profesorul de română într-o piesă de teatru. Eram un june prim care trebuia să se însoare cu fata preşedintelui Colectivei. După ce m-a văzut jucând, m-a trecut şi profesorul de rusă. De al un simplu divertisment şi mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat într-o ambiţie nemărturisită. Cum majoritatea colegilor din figuraţie mă persiflau şi mă tratatu ca pe un nou – venit mi-am spus: “Ce-ar fi ca eu să intru la IATC, iar ăştia nu?!”. Aşa am încput să mă pregătesc de unul singur învăţând toate monologurile din cele două piese înca re făceam figuraţie – “Despot Vodă” şi “Chiriţa”.
- Cine juca pe vremea aceea la Iaşi?
- Atunci, Iaşiul avea cel mai bun teatru din ţară pe scena căruia evoluau celebrii Ramadan, Dăncinescu, Schimbinski, Vrânceanu, Tataia Şubă, Constantin Răşchitoru, Gilda amrinescu sau Dan Nasta care făcea un rol excepţional în “Despot Vodă”.
- Cum aţi ajuns până la urmă în Bucureştii anilor ’58?
- Citisem în ziar că începea concursul de preselecţie pentru cursurile de pregătire ale celor care dădeau examen la IATC. Deşi tata s-a opus cu hotărâre, mama mi-a dat 400 de lei şi am plecat. Devenisem între timp un boem, iar toţi banii câştigaţi îi cheltiam la “Unirea” sau pe haine. Aşa că, odată ajuns în Bucureşti cu 4 zile înainte de examen, am începu să cheltuiesc banii, să mă distrez să chefuiesc, să mă plimb… M-am trezit brusc în ziua concursului de admitere la examen – era eliminatoriu, când mi-am evaluat brusc situaţia: nu aveam acte pentru a mă înscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de întors acasă, iar cuvintele lui tata îmi răsunau cu putere în urechi: “Dacă nu reuşeşti, acasă la mine să nu mai vii! Te opreşti la frate-tău la Paşcani să te angajeze el pe undeva!”. Au fost motive suficiente să ştiu că nu mai am ce pierde şi să mă…arunc în faţa comisiei de examinare alcătuită din Monştrii Sacri ai Teatrului Românesc – Costache Antoniu, Irina Răchiţeanu –Şirianu şi Dem Rădulescu. Am aşteptat în faţa uşii până au terminat toţi şi am intrat ultimul spunând pe nerăsuflate: “Mă numesc Arşinel Alexandru şi sunt din Iaşi. Vă rog să mă ascultaţi şi să-mi spuneţi acum dacă sunt bun sau nu, pentru că deseară am tren spre casă!”. Irina Răchiţeanu şi-a ridicat ochelarii, m-a privit lung şi m-a poftit pe scenă. Mi-am scos sandalele. “De ce? - m-a întrebat. “Ca să nu fac zgomot”. Apoi dialogul a continuat. “Ce ştii?” – “Monolgul din închisoare al lui Despot Vodă”. “Lasă asta, z ice mai stii!” – “Monologul lui Despot din final”. Eu cunoşteam toată drama pe de rost, aşa că m-am apucat să recit: “O, soartă schimbătoare ce-ţi râzi de omenire / Nebun cine se–ncrede în tine cu orbire / Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş / Prăpastia-l aşteaptă cu adâncu-I povârniş”… Cădeam pe jos, ţipam, mă tăvăleam şi mă zbăteam, aşa cum îl văzusem eu pe Nasta. În schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din râs…Am ieşi din sală cu sandalele în mână, vânăt la faţă de ruşine şi umilinţă. Am aştepta împreună cu ceilalţi trei ore până când doamna Irina Răchiţeanu a deschis usa şi a spus: “Puteţi pleca, să rămână doar băiatul cu Despot de la Iaşi!”. În numai o săptămână, ajutat de un coleg am apucat să mai învăt două poezii – “Noi vrem pământ” şi “Iepurele Cherchelit”. De data acesta, celor trei mari actori, din comisie făceau parte Ion Finteşteanu, Ion Şahighian şi Moni Ghelerter. Când s-au afişat rezultatele mi-am căutat numele timp de jumătate de oră pe liste. Nu îndrăzneam să ridic privirea… Când m-am uitat, reuşiesm al cincilea!
- Cum au fost anii studenţiei?
- Extraordinari! Un an şi jumătate, profesor mi-a fost Irina Răchiţeanu-Şirianu, apoi a venit la catedră regizorul Ion Olteanu, un pedagog de excepţie de la care am învăţat ştiinţa teatrului, respectful şi arta de a-ţi aporpia rolul şi de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din “Discipolul Davolului”, Platonov din “Oceanul” lui Stein şi Răzvan din “Răzvan şi Vidra”, roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam să fac mai târziu. Anii studenţiei au fost cei mai frumoşi, cu primele iubiri, cu spectacolele şi publicul de la “Casandra” şi chiar cu prima întâlnire cu divertismentul când, în 1960, am fost ales să prezint împreună cu coelga mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovşi care reunea studenţii de la Actorie, Regie şi Conservator. Am evoluat alături de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armată), de Richard Oshanisky sau de fraţii Adrian şi Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam şi la munci agricole la Jegălia, pe malul Borcei unde eram oricum fericiţi. În 1962, împreună cu colegii de promoţie – Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Mişu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga şi Harry Zomenov, înfiinţam secţia de limba româna a Teatrului de Stat din Tg.Mures.
- …o schimbare mare în viaţa boemă de student şi probabil şi în cariera dumneavoastră.
- Dar la fel de frumoasă!.Sosisem împreună cu profesorii noştri, cu tinereţea şi avântul şi cu dragostea de meserie, care ne însufleţeau. Era publicul spectator care umplea sala până la refuz, turneele prin sate şi commune unde nu era curent electric, jucam la lumina opaiţelor, iar oamenii nu îndrăzneau să ne privească direct, de ruşine… Avem un succes teribil în rolul personajului negativ din “Oceanul” lui Stein, până într-o zi a anului 1967 mi s-a pus pata să vin în Bucureşti, oraş închis oricărui actor de provincie. Se repeat cumva momentul în care am hotărât brusc să plec din Iaşi la Bucureşti. Singurl loc liber anunţat pentru concurs era le Tearul de Revistă “Constantin Tănase”. Mi-am spus că important era să intru aici, să fiu în Bucureşti şi apoi să mă transfer cumva la lat teatru. Am cântat, am spus câteva bancuri şi am recitat “Cuiul” de Arghezi. Si am reuşit! Păşeam într-o lume complet străină mie, cea a teatrului de revistă, cu gândul să o părăsesc cât mai repede.
- Această lume a reuşit să vă subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atâtea capete de afiş, încât, deşi jucam în câteva spectacole, numele meu nici măcar nu mai încăpea. Sala era arhiplină la fiecare reprezentaţie pentru Mircea Crişan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Antonescu-Cărăbuş, Zizi Şerban, Mihai Ciucă, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia Şerbănescu–Radu Zaharescu, Nicu Constantin-Alexandru Lulescu. În 1966 sosise în teatru şi Stela Popescu. Deşi regizorul Moni Gelerter mă anuţase că va fi concurs pentru un post la Teatrul Naţional, darn u m-am putu prezenta, căci nu a âveam buletin de Bucureşti.Intre timp mai dădeam câte o replică monştrilor sacri de la Tănase, apoi l-am înclouit pe Mihai Ciucă, pelcat la Circ şi i-am preluat şi rolurile lui Horia Şerbănescu aflat într-un lung turneu în Israel.Şi uite-aşa am devenit peste noapte cap de afiş, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi aşa, mâine aşa, şi am ajuns să mă îndrăgostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revistă în care actorul interacţionează cu publicul şi nu neapărat cu partenerul de scenă. Este asemeni unui dialog care se naşte între ceea ce faci pe scenă şi aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revistă trebuie să stii să şi cânţi, să dansezi, să interpretezi monologuri, scheciuri şi, lucurl cel mai greu pe lumea asta, să faci oamenii să râdă. M-am convins că un actor mare sau mic numai publicul te poate face.Jucam în fieacre seară la Teatru, dar mă rodam în spectacolele de la casele de cultură sau în programele de bar. Abia după patru ani numele meu a fost înscris pe afiş, fără a mai înlocui pe nimeni. Aveam rolul principal – Paraschiv în “Groapa”. De la “Revistă cu paiaţe”, “Scandal la Boema” sau “parade revistei” spectacolele s-au szccedat de-atunci pentru mine fără întrerupere.
- Ce a însemnat pentru Dvs întâlnirea în 1978 cu Stela Poepscu şi Mihai Maximilian?
- Cu Puiu mă întâlnisem deja în 1973 cu ocazia punerii în scenă a spectacolului “Scandal la Boema”. Cinci ani mai târziu amândoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect şi iată că acum (interviul a fost realizat în august 1994) sîrbătorim 16 ani de immense bucurii, satisfacţii şi amintiri de neuitat trăite aici şi prin lume, fără a uita de marea noastră prietenă – Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveţi?
- Pe toate le-aş îngloba în pasiunea de a munci. Sunt acelaşi neastâmpărat, dornic de a-şi umple timpul secundă cu secundă, motiv pentru care n-am să mă pot relaxa niciodată. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor în care m-am născut. Spunea cineva că atunci când vizitezi şi cunoşti o ţară e ca şi cum ai absolvi o facultate. Stela şi cu mine am absovit tăţi, continente, întreaga lume. E ceva, de când am evadat din Dolhasca…
- Sufleteşte, ce aţi acumulat până acum, domnule Arşinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum, că ştiu să despart binele de rău. Artistic, am multumirea de a mă număra printre actorii recunoscuţi oriunde în ţara mea.Unul dintre atu-urile liniştii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales întelegerea!Dacă îţi găseşti jumătatea, iar această întâlnire este fericit aleasă de Dumnezeu, eşti u om norocos. Eu mă număr printer cei aleşi, căci mariajul cu soţia mea Marlene este o reuşită. Odată cu feciorii mei Bogdan şi Cristian de care sunt tot mai mândru. Acestea sunt sceretele pe care le port mereu în sufletul meu şi ştiu că fără ei nu aş fi reuşit niodată!
Oana Georgescu - (“Surâsul şi lacrima scenei”, Editura SCRIPTA) – august 1994
| Previous/Precedent Next/Urmator |
“M-am convins singur că un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!”
“Viaţa unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe aşa cum ne-am închipui – adică mereu veselă şi presărată cu întâmplări amuzante. Chiar dacă începe cu o copilărie marcată de război şi neajunsuri, povestea depănată mie de Alexandru Arşinel într-o după-amiază superbă de vară este frumoasă, adevărată şi…surprinzătoare. În căsuţa sa de la malul mării pe care o împarte numai la…bine cu partenera sa de scenă Stela Popescu, marele actor s-a confesat aşa cum a făcut-o prababil rareori. Şi indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renunţat la verva-i atât de cunoscută.
- Ce amintiri vă leagă de comuna natală – Dolhasca?
- Cele din copilărie, bineînţeles. Mai ales că destinul mi-a rezervat şansa existenţei şi trăirilor unui adult. Ştiu că părinţii m-au conceput din dragoste, fiindcă am moştenit ce era mai bun de la fiecare, deşi erau atât de diferiţi. Mama era nemţoaică de religie romană-catolică, iar tata era dolhăscan get-beget de la coada vacii. Ei s-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat la Fălticeni – tata era ceferist şi împreună au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a mărit rapid cu trei copii. Doi băieţi şi-o fată. Eu m-am născut la..mijloc, provocând o mare dezamăgire părinţilor care aşteptau o fată. Copilăria mi-a fost marcată de război. Nu aveam cinci ani când am plecat ca refugiaţi din calea ruşilor şi am dat în Ardeal de Aramata Ungară. Bombardamentel, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printer case distruse şi cai morţi sunt imagini pe care n-am să le uit niciodată. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, când a traversat Mureşul cu toţi trei copiii în braţe pentru a ne ascunde în pădure?! Ne-am întors acasă într-un vagon de marfar pe care îl împărţeam cu o vacă, iar în fiecare staţie fratele meu cobora şi cerea câte ceva de mâncare soldaţilor români care înaintau spre Budapesta. De “controalele” ruşilor am scăpat doar cu “nemţeasca ” bunicii care călătorea împreună cu noi. Acea perioadă m-a maturizat, dar păstram încă inocenţa copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a războiul cu grenade şi cartuşe adevărate pe care le făceam să explodeze pe amlul Şomuzului şi Siretului. Cartuşele ne şuierau pe la urechi, un văr de-al meu a rămas fără mână, iar alţi trei copii au sărit în aer… Nu ne păsa, iar ca să mă potolească, tata m-a dat la şcoală la 6 ani, unde am făcut trei ani, apoi ne-am mutat la Iaşi
- Unde v-aţi făurit probabil amintiri ceva mai frumoase…
- A început o altă etapă a vieţii mele… Eu văzusem doar Fălticenii, unde mergeam cu mama de Sf.Ilie la iarmaroc şi ne dădeam în roată, în scrânciob şi mâncam vată de zahă, apoi ne întorceam acasă cu câte o figurină din ipsos. La Iaşi locuiam în Cartierul Ceferiştilor, în spatele grădinii Copou. Stăteam toată ziulica la umbra teiului lui Eminescu şi ascultam poveştile lui Moş Periade, un bătrân de vreo 90 de ani care fusese grădinar în Copou pe vremea lui Eminescu. Şcoala primară o făceam la “3 Miixtă” pe Păcurari, lângă Liceul “Petru Poni”. Era o şcoală de periferie la care abia am fost primit. Vă daţi seama cam ce învăţasem eu la Dolhasca…Îmi amintesc că m-am întânit după ani, la Frankfurt cu un fost coleg de şcoală care m-a întrebat: “Sandule, ai reuşit până la urmă să inveţi tabla înmulţirii cu cinci?”.
- Şi totuşi când “s-a lipit” cartea de dumneavoastră?
- Mult mai târziu, prin 1952, când am absolvit şapte clase primare, iar tata a vrut să mă înscrie la Şcoala Tehnică de Construcţii de unde am ieşit subinginer. Nu am reuşit la facultate, dar am intrat în corpul de figuraţie al “Naţionalului” ieşean din două motive: se plătea bine, iar perspectiva muncii la şaibă mă îngrozea pur şi simplu
- De când aţi început să fiţi atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Când eram mic nici măcar o poezie nu eram în stare să o spun. Cele două porcle – Mutu şi Buftea, mi se portiveau: Eram gras şi nu vorbeam de teama că lumea va râde de mine. Şi totuşi am scăpat de repetenţie la Şcoala Tehnică ajutat de rolul încredinţat de profesorul de română într-o piesă de teatru. Eram un june prim care trebuia să se însoare cu fata preşedintelui Colectivei. După ce m-a văzut jucând, m-a trecut şi profesorul de rusă. De al un simplu divertisment şi mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat într-o ambiţie nemărturisită. Cum majoritatea colegilor din figuraţie mă persiflau şi mă tratatu ca pe un nou – venit mi-am spus: “Ce-ar fi ca eu să intru la IATC, iar ăştia nu?!”. Aşa am încput să mă pregătesc de unul singur învăţând toate monologurile din cele două piese înca re făceam figuraţie – “Despot Vodă” şi “Chiriţa”.
- Cine juca pe vremea aceea la Iaşi?
- Atunci, Iaşiul avea cel mai bun teatru din ţară pe scena căruia evoluau celebrii Ramadan, Dăncinescu, Schimbinski, Vrânceanu, Tataia Şubă, Constantin Răşchitoru, Gilda amrinescu sau Dan Nasta care făcea un rol excepţional în “Despot Vodă”.
- Cum aţi ajuns până la urmă în Bucureştii anilor ’58?
- Citisem în ziar că începea concursul de preselecţie pentru cursurile de pregătire ale celor care dădeau examen la IATC. Deşi tata s-a opus cu hotărâre, mama mi-a dat 400 de lei şi am plecat. Devenisem între timp un boem, iar toţi banii câştigaţi îi cheltiam la “Unirea” sau pe haine. Aşa că, odată ajuns în Bucureşti cu 4 zile înainte de examen, am începu să cheltuiesc banii, să mă distrez să chefuiesc, să mă plimb… M-am trezit brusc în ziua concursului de admitere la examen – era eliminatoriu, când mi-am evaluat brusc situaţia: nu aveam acte pentru a mă înscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de întors acasă, iar cuvintele lui tata îmi răsunau cu putere în urechi: “Dacă nu reuşeşti, acasă la mine să nu mai vii! Te opreşti la frate-tău la Paşcani să te angajeze el pe undeva!”. Au fost motive suficiente să ştiu că nu mai am ce pierde şi să mă…arunc în faţa comisiei de examinare alcătuită din Monştrii Sacri ai Teatrului Românesc – Costache Antoniu, Irina Răchiţeanu –Şirianu şi Dem Rădulescu. Am aşteptat în faţa uşii până au terminat toţi şi am intrat ultimul spunând pe nerăsuflate: “Mă numesc Arşinel Alexandru şi sunt din Iaşi. Vă rog să mă ascultaţi şi să-mi spuneţi acum dacă sunt bun sau nu, pentru că deseară am tren spre casă!”. Irina Răchiţeanu şi-a ridicat ochelarii, m-a privit lung şi m-a poftit pe scenă. Mi-am scos sandalele. “De ce? - m-a întrebat. “Ca să nu fac zgomot”. Apoi dialogul a continuat. “Ce ştii?” – “Monolgul din închisoare al lui Despot Vodă”. “Lasă asta, z ice mai stii!” – “Monologul lui Despot din final”. Eu cunoşteam toată drama pe de rost, aşa că m-am apucat să recit: “O, soartă schimbătoare ce-ţi râzi de omenire / Nebun cine se–ncrede în tine cu orbire / Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş / Prăpastia-l aşteaptă cu adâncu-I povârniş”… Cădeam pe jos, ţipam, mă tăvăleam şi mă zbăteam, aşa cum îl văzusem eu pe Nasta. În schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din râs…Am ieşi din sală cu sandalele în mână, vânăt la faţă de ruşine şi umilinţă. Am aştepta împreună cu ceilalţi trei ore până când doamna Irina Răchiţeanu a deschis usa şi a spus: “Puteţi pleca, să rămână doar băiatul cu Despot de la Iaşi!”. În numai o săptămână, ajutat de un coleg am apucat să mai învăt două poezii – “Noi vrem pământ” şi “Iepurele Cherchelit”. De data acesta, celor trei mari actori, din comisie făceau parte Ion Finteşteanu, Ion Şahighian şi Moni Ghelerter. Când s-au afişat rezultatele mi-am căutat numele timp de jumătate de oră pe liste. Nu îndrăzneam să ridic privirea… Când m-am uitat, reuşiesm al cincilea!
- Cum au fost anii studenţiei?
- Extraordinari! Un an şi jumătate, profesor mi-a fost Irina Răchiţeanu-Şirianu, apoi a venit la catedră regizorul Ion Olteanu, un pedagog de excepţie de la care am învăţat ştiinţa teatrului, respectful şi arta de a-ţi aporpia rolul şi de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din “Discipolul Davolului”, Platonov din “Oceanul” lui Stein şi Răzvan din “Răzvan şi Vidra”, roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam să fac mai târziu. Anii studenţiei au fost cei mai frumoşi, cu primele iubiri, cu spectacolele şi publicul de la “Casandra” şi chiar cu prima întâlnire cu divertismentul când, în 1960, am fost ales să prezint împreună cu coelga mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovşi care reunea studenţii de la Actorie, Regie şi Conservator. Am evoluat alături de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armată), de Richard Oshanisky sau de fraţii Adrian şi Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam şi la munci agricole la Jegălia, pe malul Borcei unde eram oricum fericiţi. În 1962, împreună cu colegii de promoţie – Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Mişu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga şi Harry Zomenov, înfiinţam secţia de limba româna a Teatrului de Stat din Tg.Mures.
- …o schimbare mare în viaţa boemă de student şi probabil şi în cariera dumneavoastră.
- Dar la fel de frumoasă!.Sosisem împreună cu profesorii noştri, cu tinereţea şi avântul şi cu dragostea de meserie, care ne însufleţeau. Era publicul spectator care umplea sala până la refuz, turneele prin sate şi commune unde nu era curent electric, jucam la lumina opaiţelor, iar oamenii nu îndrăzneau să ne privească direct, de ruşine… Avem un succes teribil în rolul personajului negativ din “Oceanul” lui Stein, până într-o zi a anului 1967 mi s-a pus pata să vin în Bucureşti, oraş închis oricărui actor de provincie. Se repeat cumva momentul în care am hotărât brusc să plec din Iaşi la Bucureşti. Singurl loc liber anunţat pentru concurs era le Tearul de Revistă “Constantin Tănase”. Mi-am spus că important era să intru aici, să fiu în Bucureşti şi apoi să mă transfer cumva la lat teatru. Am cântat, am spus câteva bancuri şi am recitat “Cuiul” de Arghezi. Si am reuşit! Păşeam într-o lume complet străină mie, cea a teatrului de revistă, cu gândul să o părăsesc cât mai repede.
- Această lume a reuşit să vă subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atâtea capete de afiş, încât, deşi jucam în câteva spectacole, numele meu nici măcar nu mai încăpea. Sala era arhiplină la fiecare reprezentaţie pentru Mircea Crişan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Antonescu-Cărăbuş, Zizi Şerban, Mihai Ciucă, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia Şerbănescu–Radu Zaharescu, Nicu Constantin-Alexandru Lulescu. În 1966 sosise în teatru şi Stela Popescu. Deşi regizorul Moni Gelerter mă anuţase că va fi concurs pentru un post la Teatrul Naţional, darn u m-am putu prezenta, căci nu a âveam buletin de Bucureşti.Intre timp mai dădeam câte o replică monştrilor sacri de la Tănase, apoi l-am înclouit pe Mihai Ciucă, pelcat la Circ şi i-am preluat şi rolurile lui Horia Şerbănescu aflat într-un lung turneu în Israel.Şi uite-aşa am devenit peste noapte cap de afiş, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi aşa, mâine aşa, şi am ajuns să mă îndrăgostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revistă în care actorul interacţionează cu publicul şi nu neapărat cu partenerul de scenă. Este asemeni unui dialog care se naşte între ceea ce faci pe scenă şi aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revistă trebuie să stii să şi cânţi, să dansezi, să interpretezi monologuri, scheciuri şi, lucurl cel mai greu pe lumea asta, să faci oamenii să râdă. M-am convins că un actor mare sau mic numai publicul te poate face.Jucam în fieacre seară la Teatru, dar mă rodam în spectacolele de la casele de cultură sau în programele de bar. Abia după patru ani numele meu a fost înscris pe afiş, fără a mai înlocui pe nimeni. Aveam rolul principal – Paraschiv în “Groapa”. De la “Revistă cu paiaţe”, “Scandal la Boema” sau “parade revistei” spectacolele s-au szccedat de-atunci pentru mine fără întrerupere.
- Ce a însemnat pentru Dvs întâlnirea în 1978 cu Stela Poepscu şi Mihai Maximilian?
- Cu Puiu mă întâlnisem deja în 1973 cu ocazia punerii în scenă a spectacolului “Scandal la Boema”. Cinci ani mai târziu amândoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect şi iată că acum (interviul a fost realizat în august 1994) sîrbătorim 16 ani de immense bucurii, satisfacţii şi amintiri de neuitat trăite aici şi prin lume, fără a uita de marea noastră prietenă – Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveţi?
- Pe toate le-aş îngloba în pasiunea de a munci. Sunt acelaşi neastâmpărat, dornic de a-şi umple timpul secundă cu secundă, motiv pentru care n-am să mă pot relaxa niciodată. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor în care m-am născut. Spunea cineva că atunci când vizitezi şi cunoşti o ţară e ca şi cum ai absolvi o facultate. Stela şi cu mine am absovit tăţi, continente, întreaga lume. E ceva, de când am evadat din Dolhasca…
- Sufleteşte, ce aţi acumulat până acum, domnule Arşinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum, că ştiu să despart binele de rău. Artistic, am multumirea de a mă număra printre actorii recunoscuţi oriunde în ţara mea.Unul dintre atu-urile liniştii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales întelegerea!Dacă îţi găseşti jumătatea, iar această întâlnire este fericit aleasă de Dumnezeu, eşti u om norocos. Eu mă număr printer cei aleşi, căci mariajul cu soţia mea Marlene este o reuşită. Odată cu feciorii mei Bogdan şi Cristian de care sunt tot mai mândru. Acestea sunt sceretele pe care le port mereu în sufletul meu şi ştiu că fără ei nu aş fi reuşit niodată!
Oana Georgescu - (“Surâsul şi lacrima scenei”, Editura SCRIPTA) – august 1994
Acorda pentru Mass Media- Oana Georgescu, Autoarea Cartii `Surasul Si Lacrima Scenei`-Interviu Cu Alexandru Arsinel, Directorul Si Actorul Emblematic Al Teatrului De Revista `Constantin Tanase` cate puncte crezi ca merita in opinia ta!
|
Imagine
|
||
Oana Georgescu, autoarea cartii `Surasul si lacrima scenei`-interviu cu Alexandru Arsinel, directorul si actorul emblematic al Teatrului de Revista `Constantin Tanase` |
||
| Pagina 1 din 1 |
| Home/Prima pagina | Previous/Precedent Next/Urmator | Top |
| Termeni si conditii | Contact |
|
