|
| • Contact |
|
MASS MEDIA / PRESA «-» GALERIE CARTEA de ONOARE a actorilor din `SURASUL SI LACRIMA SCENEI` si a Reprezentantilor Mass-Media «-» Actori_Actori_cupluri celebre- Alexandru Arsinel in CARTEA DE ONOARE a Teatrului de Revista `Constantin Tanase`
Interviu realizat de Oana Georgescu si publicat in cartea sa "Surasul si lacrima scenei", Editura Scripta - august 1994
-"M-am convins singur ca un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!"
Viata unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe asa cum ne-am inchipui - adica mereu vesela si presarata cu intamplari amuzante. Chiar daca incepe cu o copilarie marcata de razboi si neajunsuri, povestea depanata de Alexandru Arsinel intr-o dupa-amiaza superba de vara este frumoasa, adevarata si. . . surprinzatoare. In casuta sa de la malul marii pe care o imparte numai la. . . bine cu partenera sa de scena Stela Popescu, marele actor s-a confesat asa cum a facut-o probabil rareori. Si indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renuntat la verva-i atat de cunoscuta.
- Ce amintiri va leaga de comuna natala - Dolhasca?
- Cele din copilarie, bineinteles. Mai ales ca destinul mi-a rezervat sansa existentei si trairilor unui adult. Stiu ca parintii m-au conceput din dragoste, fiindca am mostenit ce era mai bun de la fiecare, desi erau atat de diferiti. Mama era nemtoaica de religie romano-catolica, iar tata era dolhascan get-beget de la coada vacii. Ei s-au vazut, s-au placut si s-au luat la Falticeni - tata era ceferist si impreuna au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a marit rapid cu trei copii. Doi baieti si-o fata. Eu m-am nascut la.. mijloc, provocand o mare dezamagire parintilor care asteptau o fata. Copilaria mi-a fost marcata de razboi. Nu aveam cinci ani cand am plecat ca refugiati din calea rusilor si am dat in Ardeal de Aramata Ungara. Bombardamentele, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printre case distruse si cai morti sunt imagini pe care n-am sa le uit niciodata. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, cand a traversat Muresul cu toti trei copiii in brate pentru a ne ascunde in padure?! Ne-am intors acasa intr-un vagon de marfar pe care il imparteam cu o vaca, iar in fiecare statie fratele meu cobora si cerea cate ceva de mancare soldatilor romani care inaintau spre Budapesta. De "controalele" rusilor am scapat doar cu "nemteasca" bunicii, care calatorea impreuna cu noi. Acea perioada m-a maturizat, dar pastram inca inocenta copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a razboiul cu grenade si cartuse adevarate, pe care le faceam sa explodeze pe malul Somuzului si Siretului. Cartusele ne suierau pe la urechi, un var de-al meu a ramas fara mana, iar alti trei copii au sarit in aer. . . Nu ne pasa, iar ca sa ma potoleasca, tata m-a dat la scoala la 6 ani, unde am facut trei ani, apoi ne-am mutat la Iasi.
- Unde v-ati faurit probabil amintiri ceva mai frumoase. . .
- A inceput o alta etapa a vietii mele. . . Eu vazusem doar Falticenii, unde mergeam cu mama de Sf. Ilie la iarmaroc si ne dadeam in roata, in scranciob si mancam vata de zahar, apoi ne intorceam acasa cu cate o figurina din ipsos. La Iasi locuiam in Cartierul Ceferistilor, in spatele gradinii Copou. Stateam toata ziulica la umbra teiului lui Eminescu si ascultam povestile lui Mos Periade, un batran de vreo 90 de ani care fusese gradinar in Copou pe vremea lui Eminescu. Scoala primara o faceam la "3 Mixta" pe Pacurari, langa Liceul "Petru Poni". Era o scoala de periferie la care abia am fost primit. Va dati seama cam ce invatasem eu la Dolhasca. . . Imi amintesc ca m-am intanit dupa ani, la Frankfurt, cu un fost coleg de scoala care m-a intrebat: "Sandule, ai reusit pana la urma sa inveti tabla inmultirii cu cinci?".
- Si totusi, cand "s-a lipit" cartea de dumneavoastra?
- Mult mai tarziu, prin 1952, cand am absolvit sapte clase primare, iar tata a vrut sa ma inscrie la Scoala Tehnica de Constructii de unde am iesit subinginer. Nu am reusit la facultate, dar am intrat in corpul de figuratie al "Nationalului" iesean din doua motive: se platea bine, iar perspectiva muncii la saiba ma ingrozea pur si simplu.
- De cand ati inceput sa fiti atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Cand eram mic nici macar o poezie nu eram in stare sa o spun. Cele doua porecle - Mutu si Buftea - mi se portiveau. Eram gras si nu vorbeam de teama ca lumea va rade de mine. Si totusi am scapat de repetentie la Scoala Tehnica ajutat de rolul incredintat de profesorul de romana intr-o piesa de teatru. Eram un june prim care trebuia sa se insoare cu fata presedintelui Colectivei. Dupa ce m-a vazut jucand, m-a trecut si profesorul de rusa. De la un simplu divertisment si mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat intr-o ambitie nemarturisita. Cum majoritatea colegilor din figuratie ma persiflau si ma tratau ca pe un nou-venit, mi-am spus: "Ce-ar fi ca eu sa intru la IATC, iar astia nu?!". Asa am incput sa ma pregatesc de unul singur, invatand toate monologurile din cele doua piese in care faceam figuratie - "Despot Voda" si "Chirita".
- Cine juca pe vremea aceea la Iasi?
- Atunci, Iasul avea cel mai bun teatru din tara, pe scena caruia evoluau celebrii Ramadan, Dancinescu, Schimbinski, Vranceanu, Tataia Suba, Constantin Raschitoru, Gilda Marinescu sau Dan Nasta, care facea un rol exceptional in "Despot Voda".
- Cum ati ajuns pana la urma in Bucurestii anilor `58?
- Citisem in ziar ca incepea concursul de preselectie pentru cursurile de pregatire ale celor care dadeau examen la IATC. Desi tata s-a opus cu hotarare, mama mi-a dat 400 de lei si am plecat. Devenisem intre timp un boem, iar toti banii castigati ii cheltuiam la "Unirea" sau pe haine. Asa ca, odata ajuns in Bucuresti, cu 4 zile inainte de examen, am inceput sa cheltuiesc banii, sa ma distrez, sa chefuiesc, sa ma plimb. . . M-am trezit brusc in ziua concursului de admitere la examen - era eliminatoriu, cand mi-am evaluat brusc situatia: nu aveam acte pentru a ma inscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de intors acasa, iar cuvintele lui tata imi rasunau cu putere in urechi: "Daca nu reusesti, acasa la mine sa nu mai vii! Te opresti la frate-tau la Pascani sa te angajeze el pe undeva!". Au fost motive suficiente sa stiu ca nu mai am ce pierde si sa ma. . . arunc in fata comisiei de examinare alcatuita din Monstrii Sacri ai Teatrului Romanesc - Costache Antoniu, Irina Rachiteanu-Sirianu si Dem Radulescu. Am asteptat in fata usii pana au terminat toti si am intrat ultimul, spunand pe nerasuflate: "Ma numesc Arsinel Alexandru si sunt din Iasi. Va rog sa ma ascultati si sa-mi spuneti acum daca sunt bun sau nu, pentru ca deseara am tren spre casa!". Irina Rachiteanu si-a ridicat ochelarii, m-a privit lung si m-a poftit pe scena. Mi-am scos sandalele. "De ce?" - m-a intrebat. "Ca sa nu fac zgomot". Apoi dialogul a continuat. "Ce stii?" - "Monologul din inchisoare al lui Despot Voda". "Lasa asta, zi ce mai stii!" - "Monologul lui Despot din final". Eu cunosteam toata drama pe de rost, asa ca m-am apucat sa recit: "O, soarta schimbatoare ce-ti razi de omenire / Nebun cine se-ncrede in tine cu orbire / Nebun cine se urca pe-al muntelui suis / Prapastia-l asteapta cu adancu-i povarnis". . . Cadeam pe jos, tipam, ma tavaleam si ma zbateam, asa cum il vazusem eu pe Nasta. In schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din ras. . . Am iesit din sala cu sandalele in mana, vanat la fata de rusine si umilinta. Am asteptat impreuna cu ceilalti trei ore pana cand doamna Irina Rachiteanu a deschis usa si a spus: "Puteti pleca, sa ramana doar baiatul cu Despot de la Iasi!". In numai o saptamana, ajutat de un coleg, am apucat sa mai invat doua poezii - "Noi vrem pamant" si "Iepurele Cherchelit". De data aceasta, alaturi de cei trei mari actori, din comisie mai faceau parte Ion Fintesteanu, Ion Sahighian si Moni Ghelerter. Cand s-au afisat rezultatele mi-am cautat numele timp de jumatate de ora pe liste. Nu indrazneam sa ridic privirea. . . Cand m-am uitat, reusisem al cincilea!
- Cum au fost anii studentiei?
- Extraordinari! Un an si jumatate, profesor mi-a fost Irina Rachiteanu-Sirianu, apoi a venit la catedra regizorul Ion Olteanu, un pedagog de exceptie, de la care am invatat stiinta teatrului, respectul si arta de a-ti apropia rolul si de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din "Discipolul Davolului", Platonov din "Oceanul" lui Stein si Razvan din "Razvan si Vidra", roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam sa fac mai tarziu. Anii studentiei au fost cei mai frumosi, cu primele iubiri, cu spectacolele si publicul de la "Casandra" si chiar cu prima intalnire cu divertismentul, cand, in 1960, am fost ales sa prezint impreuna cu colega mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovsi care reunea studentii de la Actorie, Regie si Conservator. Am evoluat alaturi de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armata), de Richard Oshanisky sau de fratii Adrian si Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam si la munci agricole la Jegalia, pe malul Borcei, unde eram oricum fericiti. In 1962, impreuna cu colegii de promotie - Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Misu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga si Harry Zomenov, infiintam sectia de limba romana a Teatrului de Stat din Tg. Mures.
- . . . o schimbare mare in viata boema de student si probabil si in cariera dumneavoastra.
- Dar la fel de frumoasa! Sosisem impreuna cu profesorii nostri, cu tineretea si avantul si cu dragostea de meserie, care ne insufleteau. Erau publicul spectator, care umplea sala pana la refuz, turneele prin sate si comune, unde nu era curent electric, jucam la lumina opaitelor, iar oamenii nu indrazneau sa ne priveasca direct, de rusine. . . Aveam un succes teribil in rolul personajului negativ din "Oceanul" lui Stein, pana intr-o zi a anului 1967 cand mi s-a pus pata sa vin in Bucuresti, oras inchis oricarui actor de provincie. Se repeta cumva momentul in care am hotarat brusc sa plec din Iasi la Bucuresti. Singurul loc liber anuntat pentru concurs era le Teatrul de Revista "Constantin Tanase". Mi-am spus ca important era sa intru aici, sa fiu in Bucuresti, si apoi sa ma transfer cumva la la alt teatru. Am cantat, am spus cateva bancuri si am recitat "Cuiul" de Arghezi. Si am reusit! Paseam intr-o lume complet straina mie, cea a teatrului de revista, cu gandul sa o parasesc cat mai repede.
- Aceasta lume a reusit sa va subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atatea capete de afis, incat, desi jucam in cateva spectacole, numele meu nici macar nu mai incapea. Sala era arhiplina la fiecare reprezentatie pentru Mircea Crisan, Puiu Calinescu, Horia Caciulescu, Antonescu-Carabus, Zizi Serban, Mihai Ciuca, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia Serbanescu- Radu Zaharescu, Nicu Constantin- Alexandru Lulescu. In 1966 sosise in teatru si Stela Popescu. Regizorul Moni Gelerter ma anutase ca va fi concurs pentru un post la Teatrul National, dar nu m-am putut prezenta, caci nu aveam buletin de Bucuresti. Intre timp, mai dadeam cate o replica monstrilor sacri de la Tanase, apoi l-am inlocuit pe Mihai Ciuca, plecat la Circ, si i-am preluat si rolurile lui Horia Serbanescu aflat intr-un lung turneu in Israel. Si uite-asa am devenit peste noapte cap de afis, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi asa, maine asa, si am ajuns sa ma indragostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revista, in care actorul interactioneaza cu publicul si nu neaparat cu partenerul de scena. Este asemeni unui dialog care se naste intre ceea ce faci pe scena si aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revista trebuie sa stii sa si canti, sa dansezi, sa interpretezi monologuri, scheciuri si, lucrul cel mai greu pe lumea asta, sa faci oamenii sa rada. M-am convins ca un actor mare sau mic numai publicul te poate face. Jucam in fiecare seara la Teatru, dar ma rodam in spectacolele de la casele de cultura sau in programele de bar. Abia dupa patru ani numele meu a fost inscris pe afis, fara a mai inlocui pe nimeni. Aveam rolul principal - Paraschiv in "Groapa". De la "Revista cu paiate", "Scandal la Boema" sau "Parade revistei", spectacolele s-au succedat de-atunci pentru mine fara intrerupere.
- Ce a insemnat pentru Dvs intalnirea in 1978 cu Stela Popescu si Mihai Maximilian?
- Cu Puiu ma intalnisem deja in 1973, cu ocazia punerii in scena a spectacolului "Scandal la Boema". Cinci ani mai tarziu amandoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect si iata ca acum (interviul a fost realizat in august 1994 - n.r.) sarbatorim 16 ani de imense bucurii, satisfactii si amintiri de neuitat traite aici si prin lume, fara a uita de marea noastra prietena - Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveti?
- Pe toate le-as ingloba in pasiunea de a munci. Sunt acelasi neastamparat, dornic de a-si umple timpul secunda cu secunda, motiv pentru care n-am sa ma pot relaxa niciodata. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor in care m-am nascut. Spunea cineva ca atunci cand vizitezi si cunosti o tara e ca si cum ai absolvi o facultate. Stela si cu mine am absovit tari, continente, intreaga lume. E ceva, de cand am evadat din Dolhasca. . .
- Sufleteste, ce ati acumulat pana acum, domnule Arsinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum ca stiu sa despart binele de rau. Artistic, am multumirea de a ma numara printre actorii recunoscuti oriunde in tara mea. Unul dintre atu-urile linistii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales intelegerea! Daca iti gasesti jumatatea, iar aceasta intalnire este fericit aleasa de Dumnezeu, esti un om norocos. Eu ma numar printre cei alesi, caci mariajul cu sotia mea Marlene este o reusita. Odata cu feciorii mei Bogdan si Cristian, de care sunt tot mai mandru. Acestea sunt secretele pe care le port mereu in sufletul meu si stiu ca fara ei nu as fi reusit niciodata!
Interviu realizat de oana Georgescu `Surasul si lacrima scenei` (carte aparuta la Editura SCRIPTA, 1998)
| Next/Urmator |
Interviu realizat de Oana Georgescu si publicat in cartea sa "Surasul si lacrima scenei", Editura Scripta - august 1994
-"M-am convins singur ca un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!"
Viata unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe asa cum ne-am inchipui - adica mereu vesela si presarata cu intamplari amuzante. Chiar daca incepe cu o copilarie marcata de razboi si neajunsuri, povestea depanata de Alexandru Arsinel intr-o dupa-amiaza superba de vara este frumoasa, adevarata si. . . surprinzatoare. In casuta sa de la malul marii pe care o imparte numai la. . . bine cu partenera sa de scena Stela Popescu, marele actor s-a confesat asa cum a facut-o probabil rareori. Si indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renuntat la verva-i atat de cunoscuta.
- Ce amintiri va leaga de comuna natala - Dolhasca?
- Cele din copilarie, bineinteles. Mai ales ca destinul mi-a rezervat sansa existentei si trairilor unui adult. Stiu ca parintii m-au conceput din dragoste, fiindca am mostenit ce era mai bun de la fiecare, desi erau atat de diferiti. Mama era nemtoaica de religie romano-catolica, iar tata era dolhascan get-beget de la coada vacii. Ei s-au vazut, s-au placut si s-au luat la Falticeni - tata era ceferist si impreuna au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a marit rapid cu trei copii. Doi baieti si-o fata. Eu m-am nascut la.. mijloc, provocand o mare dezamagire parintilor care asteptau o fata. Copilaria mi-a fost marcata de razboi. Nu aveam cinci ani cand am plecat ca refugiati din calea rusilor si am dat in Ardeal de Aramata Ungara. Bombardamentele, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printre case distruse si cai morti sunt imagini pe care n-am sa le uit niciodata. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, cand a traversat Muresul cu toti trei copiii in brate pentru a ne ascunde in padure?! Ne-am intors acasa intr-un vagon de marfar pe care il imparteam cu o vaca, iar in fiecare statie fratele meu cobora si cerea cate ceva de mancare soldatilor romani care inaintau spre Budapesta. De "controalele" rusilor am scapat doar cu "nemteasca" bunicii, care calatorea impreuna cu noi. Acea perioada m-a maturizat, dar pastram inca inocenta copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a razboiul cu grenade si cartuse adevarate, pe care le faceam sa explodeze pe malul Somuzului si Siretului. Cartusele ne suierau pe la urechi, un var de-al meu a ramas fara mana, iar alti trei copii au sarit in aer. . . Nu ne pasa, iar ca sa ma potoleasca, tata m-a dat la scoala la 6 ani, unde am facut trei ani, apoi ne-am mutat la Iasi.
- Unde v-ati faurit probabil amintiri ceva mai frumoase. . .
- A inceput o alta etapa a vietii mele. . . Eu vazusem doar Falticenii, unde mergeam cu mama de Sf. Ilie la iarmaroc si ne dadeam in roata, in scranciob si mancam vata de zahar, apoi ne intorceam acasa cu cate o figurina din ipsos. La Iasi locuiam in Cartierul Ceferistilor, in spatele gradinii Copou. Stateam toata ziulica la umbra teiului lui Eminescu si ascultam povestile lui Mos Periade, un batran de vreo 90 de ani care fusese gradinar in Copou pe vremea lui Eminescu. Scoala primara o faceam la "3 Mixta" pe Pacurari, langa Liceul "Petru Poni". Era o scoala de periferie la care abia am fost primit. Va dati seama cam ce invatasem eu la Dolhasca. . . Imi amintesc ca m-am intanit dupa ani, la Frankfurt, cu un fost coleg de scoala care m-a intrebat: "Sandule, ai reusit pana la urma sa inveti tabla inmultirii cu cinci?".
- Si totusi, cand "s-a lipit" cartea de dumneavoastra?
- Mult mai tarziu, prin 1952, cand am absolvit sapte clase primare, iar tata a vrut sa ma inscrie la Scoala Tehnica de Constructii de unde am iesit subinginer. Nu am reusit la facultate, dar am intrat in corpul de figuratie al "Nationalului" iesean din doua motive: se platea bine, iar perspectiva muncii la saiba ma ingrozea pur si simplu.
- De cand ati inceput sa fiti atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Cand eram mic nici macar o poezie nu eram in stare sa o spun. Cele doua porecle - Mutu si Buftea - mi se portiveau. Eram gras si nu vorbeam de teama ca lumea va rade de mine. Si totusi am scapat de repetentie la Scoala Tehnica ajutat de rolul incredintat de profesorul de romana intr-o piesa de teatru. Eram un june prim care trebuia sa se insoare cu fata presedintelui Colectivei. Dupa ce m-a vazut jucand, m-a trecut si profesorul de rusa. De la un simplu divertisment si mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat intr-o ambitie nemarturisita. Cum majoritatea colegilor din figuratie ma persiflau si ma tratau ca pe un nou-venit, mi-am spus: "Ce-ar fi ca eu sa intru la IATC, iar astia nu?!". Asa am incput sa ma pregatesc de unul singur, invatand toate monologurile din cele doua piese in care faceam figuratie - "Despot Voda" si "Chirita".
- Cine juca pe vremea aceea la Iasi?
- Atunci, Iasul avea cel mai bun teatru din tara, pe scena caruia evoluau celebrii Ramadan, Dancinescu, Schimbinski, Vranceanu, Tataia Suba, Constantin Raschitoru, Gilda Marinescu sau Dan Nasta, care facea un rol exceptional in "Despot Voda".
- Cum ati ajuns pana la urma in Bucurestii anilor `58?
- Citisem in ziar ca incepea concursul de preselectie pentru cursurile de pregatire ale celor care dadeau examen la IATC. Desi tata s-a opus cu hotarare, mama mi-a dat 400 de lei si am plecat. Devenisem intre timp un boem, iar toti banii castigati ii cheltuiam la "Unirea" sau pe haine. Asa ca, odata ajuns in Bucuresti, cu 4 zile inainte de examen, am inceput sa cheltuiesc banii, sa ma distrez, sa chefuiesc, sa ma plimb. . . M-am trezit brusc in ziua concursului de admitere la examen - era eliminatoriu, cand mi-am evaluat brusc situatia: nu aveam acte pentru a ma inscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de intors acasa, iar cuvintele lui tata imi rasunau cu putere in urechi: "Daca nu reusesti, acasa la mine sa nu mai vii! Te opresti la frate-tau la Pascani sa te angajeze el pe undeva!". Au fost motive suficiente sa stiu ca nu mai am ce pierde si sa ma. . . arunc in fata comisiei de examinare alcatuita din Monstrii Sacri ai Teatrului Romanesc - Costache Antoniu, Irina Rachiteanu-Sirianu si Dem Radulescu. Am asteptat in fata usii pana au terminat toti si am intrat ultimul, spunand pe nerasuflate: "Ma numesc Arsinel Alexandru si sunt din Iasi. Va rog sa ma ascultati si sa-mi spuneti acum daca sunt bun sau nu, pentru ca deseara am tren spre casa!". Irina Rachiteanu si-a ridicat ochelarii, m-a privit lung si m-a poftit pe scena. Mi-am scos sandalele. "De ce?" - m-a intrebat. "Ca sa nu fac zgomot". Apoi dialogul a continuat. "Ce stii?" - "Monologul din inchisoare al lui Despot Voda". "Lasa asta, zi ce mai stii!" - "Monologul lui Despot din final". Eu cunosteam toata drama pe de rost, asa ca m-am apucat sa recit: "O, soarta schimbatoare ce-ti razi de omenire / Nebun cine se-ncrede in tine cu orbire / Nebun cine se urca pe-al muntelui suis / Prapastia-l asteapta cu adancu-i povarnis". . . Cadeam pe jos, tipam, ma tavaleam si ma zbateam, asa cum il vazusem eu pe Nasta. In schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din ras. . . Am iesit din sala cu sandalele in mana, vanat la fata de rusine si umilinta. Am asteptat impreuna cu ceilalti trei ore pana cand doamna Irina Rachiteanu a deschis usa si a spus: "Puteti pleca, sa ramana doar baiatul cu Despot de la Iasi!". In numai o saptamana, ajutat de un coleg, am apucat sa mai invat doua poezii - "Noi vrem pamant" si "Iepurele Cherchelit". De data aceasta, alaturi de cei trei mari actori, din comisie mai faceau parte Ion Fintesteanu, Ion Sahighian si Moni Ghelerter. Cand s-au afisat rezultatele mi-am cautat numele timp de jumatate de ora pe liste. Nu indrazneam sa ridic privirea. . . Cand m-am uitat, reusisem al cincilea!
- Cum au fost anii studentiei?
- Extraordinari! Un an si jumatate, profesor mi-a fost Irina Rachiteanu-Sirianu, apoi a venit la catedra regizorul Ion Olteanu, un pedagog de exceptie, de la care am invatat stiinta teatrului, respectul si arta de a-ti apropia rolul si de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din "Discipolul Davolului", Platonov din "Oceanul" lui Stein si Razvan din "Razvan si Vidra", roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam sa fac mai tarziu. Anii studentiei au fost cei mai frumosi, cu primele iubiri, cu spectacolele si publicul de la "Casandra" si chiar cu prima intalnire cu divertismentul, cand, in 1960, am fost ales sa prezint impreuna cu colega mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovsi care reunea studentii de la Actorie, Regie si Conservator. Am evoluat alaturi de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armata), de Richard Oshanisky sau de fratii Adrian si Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam si la munci agricole la Jegalia, pe malul Borcei, unde eram oricum fericiti. In 1962, impreuna cu colegii de promotie - Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Misu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga si Harry Zomenov, infiintam sectia de limba romana a Teatrului de Stat din Tg. Mures.
- . . . o schimbare mare in viata boema de student si probabil si in cariera dumneavoastra.
- Dar la fel de frumoasa! Sosisem impreuna cu profesorii nostri, cu tineretea si avantul si cu dragostea de meserie, care ne insufleteau. Erau publicul spectator, care umplea sala pana la refuz, turneele prin sate si comune, unde nu era curent electric, jucam la lumina opaitelor, iar oamenii nu indrazneau sa ne priveasca direct, de rusine. . . Aveam un succes teribil in rolul personajului negativ din "Oceanul" lui Stein, pana intr-o zi a anului 1967 cand mi s-a pus pata sa vin in Bucuresti, oras inchis oricarui actor de provincie. Se repeta cumva momentul in care am hotarat brusc sa plec din Iasi la Bucuresti. Singurul loc liber anuntat pentru concurs era le Teatrul de Revista "Constantin Tanase". Mi-am spus ca important era sa intru aici, sa fiu in Bucuresti, si apoi sa ma transfer cumva la la alt teatru. Am cantat, am spus cateva bancuri si am recitat "Cuiul" de Arghezi. Si am reusit! Paseam intr-o lume complet straina mie, cea a teatrului de revista, cu gandul sa o parasesc cat mai repede.
- Aceasta lume a reusit sa va subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atatea capete de afis, incat, desi jucam in cateva spectacole, numele meu nici macar nu mai incapea. Sala era arhiplina la fiecare reprezentatie pentru Mircea Crisan, Puiu Calinescu, Horia Caciulescu, Antonescu-Carabus, Zizi Serban, Mihai Ciuca, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia Serbanescu- Radu Zaharescu, Nicu Constantin- Alexandru Lulescu. In 1966 sosise in teatru si Stela Popescu. Regizorul Moni Gelerter ma anutase ca va fi concurs pentru un post la Teatrul National, dar nu m-am putut prezenta, caci nu aveam buletin de Bucuresti. Intre timp, mai dadeam cate o replica monstrilor sacri de la Tanase, apoi l-am inlocuit pe Mihai Ciuca, plecat la Circ, si i-am preluat si rolurile lui Horia Serbanescu aflat intr-un lung turneu in Israel. Si uite-asa am devenit peste noapte cap de afis, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi asa, maine asa, si am ajuns sa ma indragostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revista, in care actorul interactioneaza cu publicul si nu neaparat cu partenerul de scena. Este asemeni unui dialog care se naste intre ceea ce faci pe scena si aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revista trebuie sa stii sa si canti, sa dansezi, sa interpretezi monologuri, scheciuri si, lucrul cel mai greu pe lumea asta, sa faci oamenii sa rada. M-am convins ca un actor mare sau mic numai publicul te poate face. Jucam in fiecare seara la Teatru, dar ma rodam in spectacolele de la casele de cultura sau in programele de bar. Abia dupa patru ani numele meu a fost inscris pe afis, fara a mai inlocui pe nimeni. Aveam rolul principal - Paraschiv in "Groapa". De la "Revista cu paiate", "Scandal la Boema" sau "Parade revistei", spectacolele s-au succedat de-atunci pentru mine fara intrerupere.
- Ce a insemnat pentru Dvs intalnirea in 1978 cu Stela Popescu si Mihai Maximilian?
- Cu Puiu ma intalnisem deja in 1973, cu ocazia punerii in scena a spectacolului "Scandal la Boema". Cinci ani mai tarziu amandoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect si iata ca acum (interviul a fost realizat in august 1994 - n.r.) sarbatorim 16 ani de imense bucurii, satisfactii si amintiri de neuitat traite aici si prin lume, fara a uita de marea noastra prietena - Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveti?
- Pe toate le-as ingloba in pasiunea de a munci. Sunt acelasi neastamparat, dornic de a-si umple timpul secunda cu secunda, motiv pentru care n-am sa ma pot relaxa niciodata. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor in care m-am nascut. Spunea cineva ca atunci cand vizitezi si cunosti o tara e ca si cum ai absolvi o facultate. Stela si cu mine am absovit tari, continente, intreaga lume. E ceva, de cand am evadat din Dolhasca. . .
- Sufleteste, ce ati acumulat pana acum, domnule Arsinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum ca stiu sa despart binele de rau. Artistic, am multumirea de a ma numara printre actorii recunoscuti oriunde in tara mea. Unul dintre atu-urile linistii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales intelegerea! Daca iti gasesti jumatatea, iar aceasta intalnire este fericit aleasa de Dumnezeu, esti un om norocos. Eu ma numar printre cei alesi, caci mariajul cu sotia mea Marlene este o reusita. Odata cu feciorii mei Bogdan si Cristian, de care sunt tot mai mandru. Acestea sunt secretele pe care le port mereu in sufletul meu si stiu ca fara ei nu as fi reusit niciodata!
Interviu realizat de oana Georgescu `Surasul si lacrima scenei` (carte aparuta la Editura SCRIPTA, 1998)
Acorda pentru Actori_Actori_cupluri Celebre- Alexandru Arsinel In CARTEA DE ONOARE A Teatrului De Revista `Constantin Tanase` cate puncte crezi ca merita in opinia ta!
|
Imagine
|
||
Alexandru ARSINEL, `Surasul si lacrima scenei` (de Oana Georgescu, Editura SCRIPTA, 1998) |
||
| Pagina 1 din 1 |
| Home/Prima pagina | Next/Urmator | Top |
| Termeni si conditii | Contact |
|
