|
| • Contact |
|
MASS MEDIA / PRESA «-» Mass_media_Oana Georgescu, autoarea cartii `Surasul si lacrima scenei`-interviu cu Alexandru Arsinel, directorul si actorul emblematic al Teatrului de Revista `Constantin Tanase`
Mai multe detalii, articole, interviuri- in ordine cronologica la `MASS MEDIA DESPRE NOI`
M-am convins singur că un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!
Viața unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe așa cum ne-am închipui adică mereu veselă și presărată cu întâmplări amuzante. Chiar dacă începe cu o copilărie marcată de război și neajunsuri, povestea depănată mie de Alexandru Arșinel într-o după-amiază superbă de vară este frumoasă, adevărată și surprinzătoare. În căsuța sa de la malul mării pe care o împarte numai la bine cu partenera sa de scenă Stela Popescu, marele actor s-a confesat așa cum a făcut-o prababil rareori. Și indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renunțat la verva-i atât de cunoscută.
- Ce amintiri vă leagă de comuna natală Dolhasca?
- Cele din copilărie, bineînțeles. Mai ales că destinul mi-a rezervat șansa existenței și trăirilor unui adult. Știu că părinții m-au conceput din dragoste, fiindcă am moștenit ce era mai bun de la fiecare, deși erau atât de diferiți. Mama era nemțoaică de religie romană-catolică, iar tata era dolhăscan get-beget de la coada vacii. Ei s-au văzut, s-au plăcut și s-au luat la Fălticeni tata era ceferist și împreună au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a mărit rapid cu trei copii. Doi băieți și-o fată. Eu m-am născut la..mijloc, provocând o mare dezamăgire părinților care așteptau o fată. Copilăria mi-a fost marcată de război. Nu aveam cinci ani când am plecat ca refugiați din calea rușilor și am dat în Ardeal de Aramata Ungară. Bombardamentel, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printer case distruse și cai morți sunt imagini pe care n-am să le uit niciodată. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, când a traversat Mureșul cu toți trei copiii în brațe pentru a ne ascunde în pădure?! Ne-am întors acasă într-un vagon de marfar pe care îl împărțeam cu o vacă, iar în fiecare stație fratele meu cobora și cerea câte ceva de mâncare soldaților români care înaintau spre Budapesta. De controalele rușilor am scăpat doar cu nemțeasca bunicii care călătorea împreună cu noi. Acea perioadă m-a maturizat, dar păstram încă inocența copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a războiul cu grenade și cartușe adevărate pe care le făceam să explodeze pe amlul Șomuzului și Siretului. Cartușele ne șuierau pe la urechi, un văr de-al meu a rămas fără mână, iar alți trei copii au sărit în aer Nu ne păsa, iar ca să mă potolească, tata m-a dat la școală la 6 ani, unde am făcut trei ani, apoi ne-am mutat la Iași
- Unde v-ați făurit probabil amintiri ceva mai frumoase
- A început o altă etapă a vieții mele Eu văzusem doar Fălticenii, unde mergeam cu mama de Sf.Ilie la iarmaroc și ne dădeam în roată, în scrânciob și mâncam vată de zahă, apoi ne întorceam acasă cu câte o figurină din ipsos. La Iași locuiam în Cartierul Ceferiștilor, în spatele grădinii Copou. Stăteam toată ziulica la umbra teiului lui Eminescu și ascultam poveștile lui Moș Periade, un bătrân de vreo 90 de ani care fusese grădinar în Copou pe vremea lui Eminescu. Școala primară o făceam la 3 Miixtă pe Păcurari, lângă Liceul Petru Poni. Era o școală de periferie la care abia am fost primit. Vă dați seama cam ce învățasem eu la Dolhasca Îmi amintesc că m-am întânit după ani, la Frankfurt cu un fost coleg de școală care m-a întrebat: Sandule, ai reușit până la urmă să inveți tabla înmulțirii cu cinci?.
- Și totuși când s-a lipit cartea de dumneavoastră?
- Mult mai târziu, prin 1952, când am absolvit șapte clase primare, iar tata a vrut să mă înscrie la Școala Tehnică de Construcții de unde am ieșit subinginer. Nu am reușit la facultate, dar am intrat în corpul de figurație al Naționalului ieșean din două motive: se plătea bine, iar perspectiva muncii la șaibă mă îngrozea pur și simplu
- De când ați început să fiți atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Când eram mic nici măcar o poezie nu eram în stare să o spun. Cele două porcle Mutu și Buftea, mi se portiveau: Eram gras și nu vorbeam de teama că lumea va râde de mine. Și totuși am scăpat de repetenție la Școala Tehnică ajutat de rolul încredințat de profesorul de română într-o piesă de teatru. Eram un june prim care trebuia să se însoare cu fata președintelui Colectivei. După ce m-a văzut jucând, m-a trecut și profesorul de rusă. De al un simplu divertisment și mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat într-o ambiție nemărturisită. Cum majoritatea colegilor din figurație mă persiflau și mă tratatu ca pe un nou venit mi-am spus: Ce-ar fi ca eu să intru la IATC, iar ăștia nu?!. Așa am încput să mă pregătesc de unul singur învățând toate monologurile din cele două piese înca re făceam figurație Despot Vodă și Chirița.
- Cine juca pe vremea aceea la Iași?
- Atunci, Iașiul avea cel mai bun teatru din țară pe scena căruia evoluau celebrii Ramadan, Dăncinescu, Schimbinski, Vrânceanu, Tataia Șubă, Constantin Rășchitoru, Gilda amrinescu sau Dan Nasta care făcea un rol excepțional în Despot Vodă.
- Cum ați ajuns până la urmă în Bucureștii anilor 58?
- Citisem în ziar că începea concursul de preselecție pentru cursurile de pregătire ale celor care dădeau examen la IATC. Deși tata s-a opus cu hotărâre, mama mi-a dat 400 de lei și am plecat. Devenisem între timp un boem, iar toți banii câștigați îi cheltiam la Unirea sau pe haine. Așa că, odată ajuns în București cu 4 zile înainte de examen, am începu să cheltuiesc banii, să mă distrez să chefuiesc, să mă plimb M-am trezit brusc în ziua concursului de admitere la examen era eliminatoriu, când mi-am evaluat brusc situația: nu aveam acte pentru a mă înscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de întors acasă, iar cuvintele lui tata îmi răsunau cu putere în urechi: Dacă nu reușești, acasă la mine să nu mai vii! Te oprești la frate-tău la Pașcani să te angajeze el pe undeva!. Au fost motive suficiente să știu că nu mai am ce pierde și să mă arunc în fața comisiei de examinare alcătuită din Monștrii Sacri ai Teatrului Românesc Costache Antoniu, Irina Răchițeanu Șirianu și Dem Rădulescu. Am așteptat în fața ușii până au terminat toți și am intrat ultimul spunând pe nerăsuflate: Mă numesc Arșinel Alexandru și sunt din Iași. Vă rog să mă ascultați și să-mi spuneți acum dacă sunt bun sau nu, pentru că deseară am tren spre casă!. Irina Răchițeanu și-a ridicat ochelarii, m-a privit lung și m-a poftit pe scenă. Mi-am scos sandalele. De ce? - m-a întrebat. Ca să nu fac zgomot. Apoi dialogul a continuat. Ce știi? Monolgul din închisoare al lui Despot Vodă. Lasă asta, z ice mai stii! Monologul lui Despot din final. Eu cunoșteam toată drama pe de rost, așa că m-am apucat să recit: O, soartă schimbătoare ce-ți râzi de omenire / Nebun cine sencrede în tine cu orbire / Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș / Prăpastia-l așteaptă cu adâncu-I povârniș Cădeam pe jos, țipam, mă tăvăleam și mă zbăteam, așa cum îl văzusem eu pe Nasta. În schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din râs Am ieși din sală cu sandalele în mână, vânăt la față de rușine și umilință. Am aștepta împreună cu ceilalți trei ore până când doamna Irina Răchițeanu a deschis usa și a spus: Puteți pleca, să rămână doar băiatul cu Despot de la Iași!. În numai o săptămână, ajutat de un coleg am apucat să mai învăt două poezii Noi vrem pământ și Iepurele Cherchelit. De data acesta, celor trei mari actori, din comisie făceau parte Ion Finteșteanu, Ion Șahighian și Moni Ghelerter. Când s-au afișat rezultatele mi-am căutat numele timp de jumătate de oră pe liste. Nu îndrăzneam să ridic privirea Când m-am uitat, reușiesm al cincilea!
- Cum au fost anii studenției?
- Extraordinari! Un an și jumătate, profesor mi-a fost Irina Răchițeanu-Șirianu, apoi a venit la catedră regizorul Ion Olteanu, un pedagog de excepție de la care am învățat știința teatrului, respectful și arta de a-ți aporpia rolul și de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din Discipolul Davolului, Platonov din Oceanul lui Stein și Răzvan din Răzvan și Vidra, roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam să fac mai târziu. Anii studenției au fost cei mai frumoși, cu primele iubiri, cu spectacolele și publicul de la Casandra și chiar cu prima întâlnire cu divertismentul când, în 1960, am fost ales să prezint împreună cu coelga mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovși care reunea studenții de la Actorie, Regie și Conservator. Am evoluat alături de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armată), de Richard Oshanisky sau de frații Adrian și Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam și la munci agricole la Jegălia, pe malul Borcei unde eram oricum fericiți. În 1962, împreună cu colegii de promoție Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Mișu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga și Harry Zomenov, înființam secția de limba româna a Teatrului de Stat din Tg.Mures.
- o schimbare mare în viața boemă de student și probabil și în cariera dumneavoastră.
- Dar la fel de frumoasă!.Sosisem împreună cu profesorii noștri, cu tinerețea și avântul și cu dragostea de meserie, care ne însuflețeau. Era publicul spectator care umplea sala până la refuz, turneele prin sate și commune unde nu era curent electric, jucam la lumina opaițelor, iar oamenii nu îndrăzneau să ne privească direct, de rușine Avem un succes teribil în rolul personajului negativ din Oceanul lui Stein, până într-o zi a anului 1967 mi s-a pus pata să vin în București, oraș închis oricărui actor de provincie. Se repeat cumva momentul în care am hotărât brusc să plec din Iași la București. Singurl loc liber anunțat pentru concurs era le Tearul de Revistă Constantin Tănase. Mi-am spus că important era să intru aici, să fiu în București și apoi să mă transfer cumva la lat teatru. Am cântat, am spus câteva bancuri și am recitat Cuiul de Arghezi. Si am reușit! Pășeam într-o lume complet străină mie, cea a teatrului de revistă, cu gândul să o părăsesc cât mai repede.
- Această lume a reușit să vă subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atâtea capete de afiș, încât, deși jucam în câteva spectacole, numele meu nici măcar nu mai încăpea. Sala era arhiplină la fiecare reprezentație pentru Mircea Crișan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Antonescu-Cărăbuș, Zizi Șerban, Mihai Ciucă, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia ȘerbănescuRadu Zaharescu, Nicu Constantin-Alexandru Lulescu. În 1966 sosise în teatru și Stela Popescu. Deși regizorul Moni Gelerter mă anuțase că va fi concurs pentru un post la Teatrul Național, darn u m-am putu prezenta, căci nu a âveam buletin de București.Intre timp mai dădeam câte o replică monștrilor sacri de la Tănase, apoi l-am înclouit pe Mihai Ciucă, pelcat la Circ și i-am preluat și rolurile lui Horia Șerbănescu aflat într-un lung turneu în Israel.Și uite-așa am devenit peste noapte cap de afiș, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi așa, mâine așa, și am ajuns să mă îndrăgostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revistă în care actorul interacționează cu publicul și nu neapărat cu partenerul de scenă. Este asemeni unui dialog care se naște între ceea ce faci pe scenă și aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revistă trebuie să stii să și cânți, să dansezi, să interpretezi monologuri, scheciuri și, lucurl cel mai greu pe lumea asta, să faci oamenii să râdă. M-am convins că un actor mare sau mic numai publicul te poate face.Jucam în fieacre seară la Teatru, dar mă rodam în spectacolele de la casele de cultură sau în programele de bar. Abia după patru ani numele meu a fost înscris pe afiș, fără a mai înlocui pe nimeni. Aveam rolul principal Paraschiv în Groapa. De la Revistă cu paiațe, Scandal la Boema sau parade revistei spectacolele s-au szccedat de-atunci pentru mine fără întrerupere.
- Ce a însemnat pentru Dvs întâlnirea în 1978 cu Stela Poepscu și Mihai Maximilian?
- Cu Puiu mă întâlnisem deja în 1973 cu ocazia punerii în scenă a spectacolului Scandal la Boema. Cinci ani mai târziu amândoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect și iată că acum (interviul a fost realizat în august 1994) sîrbătorim 16 ani de immense bucurii, satisfacții și amintiri de neuitat trăite aici și prin lume, fără a uita de marea noastră prietenă Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveți?
- Pe toate le-aș îngloba în pasiunea de a munci. Sunt același neastâmpărat, dornic de a-și umple timpul secundă cu secundă, motiv pentru care n-am să mă pot relaxa niciodată. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor în care m-am născut. Spunea cineva că atunci când vizitezi și cunoști o țară e ca și cum ai absolvi o facultate. Stela și cu mine am absovit tăți, continente, întreaga lume. E ceva, de când am evadat din Dolhasca
- Sufletește, ce ați acumulat până acum, domnule Arșinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum, că știu să despart binele de rău. Artistic, am multumirea de a mă număra printre actorii recunoscuți oriunde în țara mea.Unul dintre atu-urile liniștii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales întelegerea!Dacă îți găsești jumătatea, iar această întâlnire este fericit aleasă de Dumnezeu, ești u om norocos. Eu mă număr printer cei aleși, căci mariajul cu soția mea Marlene este o reușită. Odată cu feciorii mei Bogdan și Cristian de care sunt tot mai mândru. Acestea sunt sceretele pe care le port mereu în sufletul meu și știu că fără ei nu aș fi reușit niodată!
Oana Georgescu - (Surâsul și lacrima scenei, Editura SCRIPTA) august 1994
| Previous/Precedent Next/Urmator |
Mai multe detalii, articole, interviuri- in ordine cronologica la `MASS MEDIA DESPRE NOI`
M-am convins singur că un actor mare sau mic, doar publicul te poate face!
Viața unuia dintre cei mai populari actori de comedie n-a fost nici pe departe așa cum ne-am închipui adică mereu veselă și presărată cu întâmplări amuzante. Chiar dacă începe cu o copilărie marcată de război și neajunsuri, povestea depănată mie de Alexandru Arșinel într-o după-amiază superbă de vară este frumoasă, adevărată și surprinzătoare. În căsuța sa de la malul mării pe care o împarte numai la bine cu partenera sa de scenă Stela Popescu, marele actor s-a confesat așa cum a făcut-o prababil rareori. Și indiferent cum i-au fost aducerile aminte, nu a renunțat la verva-i atât de cunoscută.
- Ce amintiri vă leagă de comuna natală Dolhasca?
- Cele din copilărie, bineînțeles. Mai ales că destinul mi-a rezervat șansa existenței și trăirilor unui adult. Știu că părinții m-au conceput din dragoste, fiindcă am moștenit ce era mai bun de la fiecare, deși erau atât de diferiți. Mama era nemțoaică de religie romană-catolică, iar tata era dolhăscan get-beget de la coada vacii. Ei s-au văzut, s-au plăcut și s-au luat la Fălticeni tata era ceferist și împreună au pornit spre Dolhasca. Unde familia s-a mărit rapid cu trei copii. Doi băieți și-o fată. Eu m-am născut la..mijloc, provocând o mare dezamăgire părinților care așteptau o fată. Copilăria mi-a fost marcată de război. Nu aveam cinci ani când am plecat ca refugiați din calea rușilor și am dat în Ardeal de Aramata Ungară. Bombardamentel, drumul Uioarei (Cluj - Turda) printer case distruse și cai morți sunt imagini pe care n-am să le uit niciodată. Cum pot uita fuga mamei din calea bombardamentului, când a traversat Mureșul cu toți trei copiii în brațe pentru a ne ascunde în pădure?! Ne-am întors acasă într-un vagon de marfar pe care îl împărțeam cu o vacă, iar în fiecare stație fratele meu cobora și cerea câte ceva de mâncare soldaților români care înaintau spre Budapesta. De controalele rușilor am scăpat doar cu nemțeasca bunicii care călătorea împreună cu noi. Acea perioadă m-a maturizat, dar păstram încă inocența copilului de 5-6 ani. Ne jucam de-a războiul cu grenade și cartușe adevărate pe care le făceam să explodeze pe amlul Șomuzului și Siretului. Cartușele ne șuierau pe la urechi, un văr de-al meu a rămas fără mână, iar alți trei copii au sărit în aer Nu ne păsa, iar ca să mă potolească, tata m-a dat la școală la 6 ani, unde am făcut trei ani, apoi ne-am mutat la Iași
- Unde v-ați făurit probabil amintiri ceva mai frumoase
- A început o altă etapă a vieții mele Eu văzusem doar Fălticenii, unde mergeam cu mama de Sf.Ilie la iarmaroc și ne dădeam în roată, în scrânciob și mâncam vată de zahă, apoi ne întorceam acasă cu câte o figurină din ipsos. La Iași locuiam în Cartierul Ceferiștilor, în spatele grădinii Copou. Stăteam toată ziulica la umbra teiului lui Eminescu și ascultam poveștile lui Moș Periade, un bătrân de vreo 90 de ani care fusese grădinar în Copou pe vremea lui Eminescu. Școala primară o făceam la 3 Miixtă pe Păcurari, lângă Liceul Petru Poni. Era o școală de periferie la care abia am fost primit. Vă dați seama cam ce învățasem eu la Dolhasca Îmi amintesc că m-am întânit după ani, la Frankfurt cu un fost coleg de școală care m-a întrebat: Sandule, ai reușit până la urmă să inveți tabla înmulțirii cu cinci?.
- Și totuși când s-a lipit cartea de dumneavoastră?
- Mult mai târziu, prin 1952, când am absolvit șapte clase primare, iar tata a vrut să mă înscrie la Școala Tehnică de Construcții de unde am ieșit subinginer. Nu am reușit la facultate, dar am intrat în corpul de figurație al Naționalului ieșean din două motive: se plătea bine, iar perspectiva muncii la șaibă mă îngrozea pur și simplu
- De când ați început să fiți atras de lumea teatrului, a spectacolului?
- Când eram mic nici măcar o poezie nu eram în stare să o spun. Cele două porcle Mutu și Buftea, mi se portiveau: Eram gras și nu vorbeam de teama că lumea va râde de mine. Și totuși am scăpat de repetenție la Școala Tehnică ajutat de rolul încredințat de profesorul de română într-o piesă de teatru. Eram un june prim care trebuia să se însoare cu fata președintelui Colectivei. După ce m-a văzut jucând, m-a trecut și profesorul de rusă. De al un simplu divertisment și mod de a-mi ocupa timpul, totul s-a transformat într-o ambiție nemărturisită. Cum majoritatea colegilor din figurație mă persiflau și mă tratatu ca pe un nou venit mi-am spus: Ce-ar fi ca eu să intru la IATC, iar ăștia nu?!. Așa am încput să mă pregătesc de unul singur învățând toate monologurile din cele două piese înca re făceam figurație Despot Vodă și Chirița.
- Cine juca pe vremea aceea la Iași?
- Atunci, Iașiul avea cel mai bun teatru din țară pe scena căruia evoluau celebrii Ramadan, Dăncinescu, Schimbinski, Vrânceanu, Tataia Șubă, Constantin Rășchitoru, Gilda amrinescu sau Dan Nasta care făcea un rol excepțional în Despot Vodă.
- Cum ați ajuns până la urmă în Bucureștii anilor 58?
- Citisem în ziar că începea concursul de preselecție pentru cursurile de pregătire ale celor care dădeau examen la IATC. Deși tata s-a opus cu hotărâre, mama mi-a dat 400 de lei și am plecat. Devenisem între timp un boem, iar toți banii câștigați îi cheltiam la Unirea sau pe haine. Așa că, odată ajuns în București cu 4 zile înainte de examen, am începu să cheltuiesc banii, să mă distrez să chefuiesc, să mă plimb M-am trezit brusc în ziua concursului de admitere la examen era eliminatoriu, când mi-am evaluat brusc situația: nu aveam acte pentru a mă înscrie, mai aveam doar 100 de lei, bani de întors acasă, iar cuvintele lui tata îmi răsunau cu putere în urechi: Dacă nu reușești, acasă la mine să nu mai vii! Te oprești la frate-tău la Pașcani să te angajeze el pe undeva!. Au fost motive suficiente să știu că nu mai am ce pierde și să mă arunc în fața comisiei de examinare alcătuită din Monștrii Sacri ai Teatrului Românesc Costache Antoniu, Irina Răchițeanu Șirianu și Dem Rădulescu. Am așteptat în fața ușii până au terminat toți și am intrat ultimul spunând pe nerăsuflate: Mă numesc Arșinel Alexandru și sunt din Iași. Vă rog să mă ascultați și să-mi spuneți acum dacă sunt bun sau nu, pentru că deseară am tren spre casă!. Irina Răchițeanu și-a ridicat ochelarii, m-a privit lung și m-a poftit pe scenă. Mi-am scos sandalele. De ce? - m-a întrebat. Ca să nu fac zgomot. Apoi dialogul a continuat. Ce știi? Monolgul din închisoare al lui Despot Vodă. Lasă asta, z ice mai stii! Monologul lui Despot din final. Eu cunoșteam toată drama pe de rost, așa că m-am apucat să recit: O, soartă schimbătoare ce-ți râzi de omenire / Nebun cine sencrede în tine cu orbire / Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș / Prăpastia-l așteaptă cu adâncu-I povârniș Cădeam pe jos, țipam, mă tăvăleam și mă zbăteam, așa cum îl văzusem eu pe Nasta. În schimb, membrii comisiei nu se puteau opri din râs Am ieși din sală cu sandalele în mână, vânăt la față de rușine și umilință. Am aștepta împreună cu ceilalți trei ore până când doamna Irina Răchițeanu a deschis usa și a spus: Puteți pleca, să rămână doar băiatul cu Despot de la Iași!. În numai o săptămână, ajutat de un coleg am apucat să mai învăt două poezii Noi vrem pământ și Iepurele Cherchelit. De data acesta, celor trei mari actori, din comisie făceau parte Ion Finteșteanu, Ion Șahighian și Moni Ghelerter. Când s-au afișat rezultatele mi-am căutat numele timp de jumătate de oră pe liste. Nu îndrăzneam să ridic privirea Când m-am uitat, reușiesm al cincilea!
- Cum au fost anii studenției?
- Extraordinari! Un an și jumătate, profesor mi-a fost Irina Răchițeanu-Șirianu, apoi a venit la catedră regizorul Ion Olteanu, un pedagog de excepție de la care am învățat știința teatrului, respectful și arta de a-ți aporpia rolul și de a te identifica cu el. Am fost Ducele de Alba sau Pastorul Andersen din Discipolul Davolului, Platonov din Oceanul lui Stein și Răzvan din Răzvan și Vidra, roluri dramatice care nu prevesteau ce aveam să fac mai târziu. Anii studenției au fost cei mai frumoși, cu primele iubiri, cu spectacolele și publicul de la Casandra și chiar cu prima întâlnire cu divertismentul când, în 1960, am fost ales să prezint împreună cu coelga mea Cici Dumitrache un spectacol regizat de Valeriu Lazarovși care reunea studenții de la Actorie, Regie și Conservator. Am evoluat alături de marele Vladimir (Bimbo) Cosma (am fost apoi colegi de armată), de Richard Oshanisky sau de frații Adrian și Eugen Ciceu. Vizionam spectacolele Teatrului Mare din Moscova sau ale Royal Shakespeare Company, dar mergeam și la munci agricole la Jegălia, pe malul Borcei unde eram oricum fericiți. În 1962, împreună cu colegii de promoție Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Mișu Dobre, Ion Andrei, Harry Baranga și Harry Zomenov, înființam secția de limba româna a Teatrului de Stat din Tg.Mures.
- o schimbare mare în viața boemă de student și probabil și în cariera dumneavoastră.
- Dar la fel de frumoasă!.Sosisem împreună cu profesorii noștri, cu tinerețea și avântul și cu dragostea de meserie, care ne însuflețeau. Era publicul spectator care umplea sala până la refuz, turneele prin sate și commune unde nu era curent electric, jucam la lumina opaițelor, iar oamenii nu îndrăzneau să ne privească direct, de rușine Avem un succes teribil în rolul personajului negativ din Oceanul lui Stein, până într-o zi a anului 1967 mi s-a pus pata să vin în București, oraș închis oricărui actor de provincie. Se repeat cumva momentul în care am hotărât brusc să plec din Iași la București. Singurl loc liber anunțat pentru concurs era le Tearul de Revistă Constantin Tănase. Mi-am spus că important era să intru aici, să fiu în București și apoi să mă transfer cumva la lat teatru. Am cântat, am spus câteva bancuri și am recitat Cuiul de Arghezi. Si am reușit! Pășeam într-o lume complet străină mie, cea a teatrului de revistă, cu gândul să o părăsesc cât mai repede.
- Această lume a reușit să vă subjuge definitiv! Cum a fost posibil?
- Pe atunci erau atâtea capete de afiș, încât, deși jucam în câteva spectacole, numele meu nici măcar nu mai încăpea. Sala era arhiplină la fiecare reprezentație pentru Mircea Crișan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Antonescu-Cărăbuș, Zizi Șerban, Mihai Ciucă, Elena Burnaz sau pentru vestitele cupluri Horia ȘerbănescuRadu Zaharescu, Nicu Constantin-Alexandru Lulescu. În 1966 sosise în teatru și Stela Popescu. Deși regizorul Moni Gelerter mă anuțase că va fi concurs pentru un post la Teatrul Național, darn u m-am putu prezenta, căci nu a âveam buletin de București.Intre timp mai dădeam câte o replică monștrilor sacri de la Tănase, apoi l-am înclouit pe Mihai Ciucă, pelcat la Circ și i-am preluat și rolurile lui Horia Șerbănescu aflat într-un lung turneu în Israel.Și uite-așa am devenit peste noapte cap de afiș, numele meu fiind lipit peste al lor. Azi așa, mâine așa, și am ajuns să mă îndrăgostesc iremediabil de acest gen, de spectacolul de revistă în care actorul interacționează cu publicul și nu neapărat cu partenerul de scenă. Este asemeni unui dialog care se naște între ceea ce faci pe scenă și aplauzele spectatorilor. Ca actor de Revistă trebuie să stii să și cânți, să dansezi, să interpretezi monologuri, scheciuri și, lucurl cel mai greu pe lumea asta, să faci oamenii să râdă. M-am convins că un actor mare sau mic numai publicul te poate face.Jucam în fieacre seară la Teatru, dar mă rodam în spectacolele de la casele de cultură sau în programele de bar. Abia după patru ani numele meu a fost înscris pe afiș, fără a mai înlocui pe nimeni. Aveam rolul principal Paraschiv în Groapa. De la Revistă cu paiațe, Scandal la Boema sau parade revistei spectacolele s-au szccedat de-atunci pentru mine fără întrerupere.
- Ce a însemnat pentru Dvs întâlnirea în 1978 cu Stela Poepscu și Mihai Maximilian?
- Cu Puiu mă întâlnisem deja în 1973 cu ocazia punerii în scenă a spectacolului Scandal la Boema. Cinci ani mai târziu amândoi mi-au propus colaborarea, totul a mers perfect și iată că acum (interviul a fost realizat în august 1994) sîrbătorim 16 ani de immense bucurii, satisfacții și amintiri de neuitat trăite aici și prin lume, fără a uita de marea noastră prietenă Gradina Boema.
- Ce pasiuni aveți?
- Pe toate le-aș îngloba în pasiunea de a munci. Sunt același neastâmpărat, dornic de a-și umple timpul secundă cu secundă, motiv pentru care n-am să mă pot relaxa niciodată. Este de fapt un blestem al zodiei Gemenilor în care m-am născut. Spunea cineva că atunci când vizitezi și cunoști o țară e ca și cum ai absolvi o facultate. Stela și cu mine am absovit tăți, continente, întreaga lume. E ceva, de când am evadat din Dolhasca
- Sufletește, ce ați acumulat până acum, domnule Arșinel?
- Echilibrul! Pot afirma acum, că știu să despart binele de rău. Artistic, am multumirea de a mă număra printre actorii recunoscuți oriunde în țara mea.Unul dintre atu-urile liniștii pe care o port cu mine este familia mea, care mi-a dat totul. Mai ales întelegerea!Dacă îți găsești jumătatea, iar această întâlnire este fericit aleasă de Dumnezeu, ești u om norocos. Eu mă număr printer cei aleși, căci mariajul cu soția mea Marlene este o reușită. Odată cu feciorii mei Bogdan și Cristian de care sunt tot mai mândru. Acestea sunt sceretele pe care le port mereu în sufletul meu și știu că fără ei nu aș fi reușit niodată!
Oana Georgescu - (Surâsul și lacrima scenei, Editura SCRIPTA) august 1994
Acorda pentru Mass_media_Oana Georgescu, Autoarea Cartii `Surasul Si Lacrima Scenei`-Interviu Cu Alexandru Arsinel, Directorul Si Actorul Emblematic Al Teatrului De Revista `Constantin Tanase` cate puncte crezi ca merita in opinia ta!
|
Imagine
|
||
Oana Georgescu, autoarea cartii `Surasul si lacrima scenei`-interviu cu Alexandru Arsinel, directorul si actorul emblematic al Teatrului de Revista `Constantin Tanase` |
||
| Pagina 1 din 1 |
| Home/Prima pagina | Previous/Precedent Next/Urmator | Top |
| Termeni si conditii | Contact |
|
