(004) 021 315 56 78
(004) 076 225 13 66
Casa de bilete
Acasa
Bilete    Cauta
 Harta site Contact     Instagram       
 

Home/Prima pagina   ←Subiect precedent  
Subiect urmator→
 

Trandafir_Adriana Interviu Ziarul Metropolis 26.04.2014





Este actriţã la Teatrul „Constantin Tãnase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion.
A absolvit douã facultãţi, a publicat trei cãrţi de bucate şi este la a doua soacrã.
Adriana Trandafir, care împlineşte 58 de ani pe 26 aprilie, vorbeşte despre oamenii şi locurile care i-au influenţat viaţa.

Un articol de Monica Andrei|26 Aprilie 2014

Adriana Trandafir: „Nu sunt roaba țoalelor și a mondenitãților“
INTERVIU Adriana Trandafir vorbește cu emoție și vervã despre mama și despre tatãl ei, despre Toma Caragiu și Leopoldina Bãlãnuțã, despre ,,femeia vieții sale” (soacra), despre lacrimile care fac oamenii sã râdã, despre mirosul uliței din stat, despre logodna cu Teatrul ,,Constantin Tãnase”:

Tata

Dupã ce a murit tata, am gãsit în sertarul lui romanele scrise de el, poeziile lui, şi nu am avut puterea ca sã le citesc pe toate încã… aşa, şi mi-am dat seama acum, dupã ce nu mai este, ce om extraordinar a fost.
Nu mi-a spus niciodatã cã mã iubeşte, dar am gãsit acolo toate semnele mele de iubire: scrisorile mele, primul mãrţişor, telegrama prin care-l anunţam cã am intrat la facultate, cu nota 10, apoi cã am terminat cu 10.
Cred în predestinare. Am gãsit toate scrisorile mele cãtre tata, şi pe cea unde eu povesteam despre blocul în care a murit Doina Badea la cutremur; spuneam tot ce am vãzut şi am simţit şi-i concluzionam în final cã acolo n-a mai supravieţuit nimeni. Ei bine, acum, eu sunt colegã cu cel mai tânãr supravieţuitor din acel bloc, care avea atunci şase luni; e actor şi e coleg cu noi (la Teatrul „Constantin Tanase” – n. red.), Nae Alexandru.
Mama şi bunica lui au murit. Pe el l-au gãsit dupã şapte zile, în braţele bunicii, sub dãrâmãturi. Þin minte cã atunci, am aruncat flori spre locul acela, iar acum, el este actor, şi joacã cu mine pe scenã. Iatã, un semn!

Mama

Eram în anul doi de liceu. şi mama a avut cancer. Am îngrijit-o pe mama pânã a murit, mai ales cã fãceam naveta din sat spre liceu.
Ea se lupta sã mai trãiascã pentru mine, iar eu nu înţelegeam; ea nu era transportabilã…
Am avut o copilãrie scurtã şi m-am maturizat foarte repede. A fost o perioadã abruptã în adolescenţa mea. Mama nu putea face treabã cã era bolnavã, iar eu trebuia sã o ajut.
Când am tãiat prima oarã gãina din curte, am fãcut-o pentru cã trebuia sã supravieţuim. A fost o şcoalã bunã!
şi-mi amintesc lecţiile mamei despre cum se întind rufele la uscat, cele mari, mici sau intime. Era o enciclopedie casnicã extraordinarã.
Îmi spunea cã o gospodinã adevãratã se cunoaşte dupã trei lucruri: dupã şervetele albe de la bucãtãrie (nici acum nu am alte şervete, decât albe), dupã toartele cãnilor şi cratiţelor, şi dupã breteaua de la sutien.

Bunica

Am avut o bunicã, un fel de Moromete, pe care o întrebam: ,,Auzi, mamaie, ce faci?” şi ea-mi rãspundea: „Ei, fac bine, cã nu fac rãu!” Extraordinar!
Aveam o bãtrânã a satului, pe care o întrebam râzând: „Ce-i, mamaie, viaţa?” şi-mi rãspundea: „Ei, mamã, viaţa asta e un costum de haine”. Îi ceream lãmuriri şi-mi spunea: „Adicã, ne naştem goi, şi murim îmbrãcaţi”. Uite, ce filosofie extraordinarã!
Învãţãtoarea

Doamna Stana Margareta – un model pentru mine; am rãmas, dupã atâţia ani, cu imaginea mâinilor ei, pe care i le priveam des atunci, cu degete fusiforme; inelul îl ţinea pe-o parte, iar biletul de autobuz împãturit era bãgat acolo.
Studentul de la Litere

Într-o zi, un student la Litere, din sat, pe nume Ioan Popa, m-a invitat la cãminul cultural ca sã mã anunţe cã vrea sã-mi dea un rol într-o piesã. În amintirile tatãlui meu am gãsit carneţelul unde am scris despre rolul Trandafira din „Piatra” lui Vasile Alecsandri. Jucam bãtrâna.
Ion m-a fãcut sã nu am inhibiţii, a ştiut sã mã urce pe scenã, sã mã facã sã nu-mi fie ruşine, adicã sã-mi gãsesc bucuria acolo.

Colegii de liceu

Am absolvit în prima promoţie de aur a liceului din Piteşti; ne-am întâlnit şi reîntâlnit şi la 10, și la 20, și la 50 de ani de la terminarea şcolii.
Am închiriat un hotel şi am stat trei zile în Germania. Eu am fãcut cozonac; m-am prezentat şi cu o funie de ceapã roşie, cu alta de usturoi, cu o slãninã mare, pâine împletitã, multe sarmale. A fost o nebunie!

Oamenii care m-au ajutat sã dau la Teatru

Poenaru era actor în Piteşti şi soţia, Stela, era profesoarã de flaut. M-au descoperit, m-au luat sub aripa lor, m-au „adoptat”, mi-au fãcut rochia pentru bacalaureat, iar doamna Iliescu, diriginta mea, mi-a dat pantofi; toţi mi-au spus: „du-te, cã trebuie sã fii prezentã!” M-au pregãtit pentru facultate, pentru Teatru.

Adriana Trandafir, la repetiţiile pentru spectacolul „Bãdãranii“, la Teatrul Metropolis. Foto: Petricã Tãnase
Era prima oarã când veneam în Bucureşti şi am intrat prima pe listã, din prima încercare. De acolo, de la Piteşti, am intrat la facultate. şi iarãşi m-a iubit Dumnezeu şi mi-a scos în cale alt om care mi-a influenţat viaţa.
Ne-a ales din ochi Leopoldina Bãlãnuţã. Se fãcuserã trei clase, pentru cã eram prea mulţi. Ea nu ne vãzuse la admitere. A venit mai târziu. Luau clasã Octavian Cotescu şi Sanda Manu; apoi a venit Leopoldina Bãlãnuţã. Ne-a pus sã recitãm o poezie, iar eu am spus o poveste. Dânsa mi-a zis: “sã ţii mine ce-ţi spun eu, ai filon de mare tragedianã!”.

Leopoldina Bãlãnuţã

Mi-e foarte dor de ea! M-a şocat. Într-un interviu televizat a spus ceva despre mine: „Adriana nu poate spune NU!” şi aşa este! Tot timpul mã gândesc la cei din jur şi mã las pe mine deoparte. M-a scanat din cap pânã în picioare. ştii ce am gãsit în comun cu Leopoldina? Aveam un tragism, şi-l am încã, numai cã oamenii vãd prea puţin în mine. În toate rolurile de comedie plângeam.
şi în „Stele în lumina dimineţii”, şi în „Cumetrele”, sunt nişte sfâşieri, iar lumea din salã râde. şi în comedia „Mã mut la mama” am monolog, unde eu plâng în timp ce-l rostesc, iar lumea râde în salã; şi este cutremurãtor.
Leopoldina Bãlãnuţã a avut dreptate! şi Dinu Cernescu a observat acest lucru, când a pus cu mine „Patima” la televiziune, unde l-am avut partener pe Mircea Albulescu. şi când am repetat pentru spectacolul cu piesa „Bãdãranii”, de la Teatrul Metropolis, mi-a mãrturisit la fel Mircea: “Ce filon de tragedianã ai, ce rol ai fãcut, ce magmã poţi avea în tine!”
Mi-e dor de Leopoldina! De blândeţea ei. M-a fãcut sã respect spectatorul, m-a fãcut sã citesc, sã iubesc lectura, sã iubesc poezia. Învãţ mereu poezii, chiar dacã nu se mai recitã, nu se mai fac spectacole de acest gen.

Toma Caragiu

Am avut clasa vreo doi ani, pânã la cutremur (din 1977 – n. red.), în sediul Teatrului „Bulandra”, de la Sala Izvor. Se întâmpla un magnetism între noi şi profesorii noştri. De la cursuri coboram în sala de spectacol. Era un magnetism în orice salã unde intram, între public şi actori. Când am vãzut ultimul spectacol „Nepotul lui Rameau”, Doamne Dumnezeule!… (ofteazã)
Îmi amintesc cã murise Toma Caragiu şi l-a înlocuit Marinuş Moraru. Intra, în partea a doua a spectacolului, şi întreba “Cine credeţi cã sunt eu? Eu sunt Lazarus Stucher, bancher din Anvers…”.
Dispãruse Toma, cu a lui energie, și îţi dai seama ce greu a fost când a intrat Marinuş Moraru, aproape imposibil de imaginat, de neînlocuit… şi a rostit textul, a început sã plângã, iar sala s-a ridicat în picioare, pentru cã ştiam cã vorbele alea fuseserã spuse cu douã sãptãmâni în urmã de Toma, şi cã el n-a fost înlocuit, ci s-a procedat aşa, pentru ca spectacolul sã meargã mai departe.
şi a mers! Toma era încã în sufletele noastre. Am prins momente extraordinare, cu artişti mari. Trãia Rodica Tapalagã, şi era în plinã glorie… Atunci, am vãzut marile creaţii pe scena româneascã de teatru. Când se ridica cortina la Teatrul „L.S. Bulandra” pentru „Lungul drum al zilei cãtre noapte”, se aplauda zece minute decorul lui Ciulei.

Doamna Elena Deleanu

Din timpul facultãţii, iarãşi o persoanã la care mã gândesc cu drag, este doamna Elena Deleanu, care era atunci directorul Teatrului Giuleşti. Îmi amintesc cum a coborât la cabinã, dupã ce m-a vãzut în „Romeo şi Julieta”. Jucam doica Julietei, în spectacolul Cãtãlinei Buzoianu.
Eram în anul III. Julieta era Mariana Buruianã, iar Romeo era Adrian Pintea. Jucam alãturi de: Valentin Teodosiu, Nicu Brânzã, Mirela Gorea, Florin Cãlinescu; cu acest spectacol am fost la Festivalul „Shakespeare”.
Am fost foarte buni. şi am luat premiu. Dupã spectacol, doamna Deleanu a coborât la mine la cabinã, la Studioul „Casandra”, și mi-a spus: “eşti foarte bunã, vreau sã te iau la mine, ca partenerã. Ce zici?”
Am terminat facultatea în 1979, cu nota 10, şi – conform repartiţiei – trebuia sã ajung la teatrul din Piatra Neamţ, iar directorul de acolo îmi spusese cã nu-mi dã voie sã vin în Bucureşti decât dupã trei ani. Am ajuns la Reşiţa, unde am jucat trei ani.

Femeia vieţii mele – soacra

Datoritã ei noi funcţionãm ca o familie frumoasã, totul se învârte în jurul ei. Are atâta diplomaţie! E mai diplomatã decât Margaret Thatcher, e mai înţeleaptã decât Moise, e mai frumoasã decât „Hermitajul”, e mai bunã decât mama mea şi câteodatã spun tot cu umor cã mai bine mã mãritam cu ea. (râde)
Alexandru Tocilescu

La Toca, am dat probã. Nu m-a distribuit în musicalul fãcut dupã Shakespeare “Nevestele vesele din Windsor”, ci mi-a zis: „mãi, tu eşti cam babã pentru rolul acesta, ce dracu, poţi sã faci tu asta?” Iar eu l-am rugat: „Mã, Toca, sunt babã, dar lasã-mã sã încerc!”.
M-a pus sã-i cânt o baladã. Mã ştia din tinereţe. Apoi au urmat repetiţiile, cu pasul acela de step; eu mã încurcam, eram emoţionatã, actorii tineri râdeau de mine, le-am spus cã ei râd de mamele lor, nu de mine, şi cã o sã ne vedem la aplauze. Mi-e drag spectacolul!

Locurile care m-au influențat

Poiana satului nostru, unde se întâmplau bucuriile şi tristeţile, mormântãrile, nunţile, petrecerile, sãrbãtorile… la Bascov. Pentru mine, locul ãla, uliţa aia, pãmântul satului au avut un rol relevant, pentru cã acolo a fost prima mea scenã.
De acolo mi-am luat seva, acolo am învãţat sã trãiesc, sã iubesc, sã plâng, am învãţat sã-mi fie milã, acolo m-am format, m-am structurat, am supravieţuit, acolo am fost actriţã prima oarã.
Nu fãceam parte dintr-o familie înstãritã, dar, în sãrãcia noastrã, eram foarte bogaţi spiritual. Sãrbãtoarea era sãrbãtoare. M-am dat cu parfumurile din toate „Free Shop”-urile pe unde am mers, în turneele mele, dar miros mai plãcut decât cel de pe uliţa satului, când se cocea cozonacul de Paşti sau, la Ignat, când se tãia porcul, sau se fierbeau sarmalele şi mâncãrurile, n-am întâlnit nicãieri. Mirosul acela mi-a rãmas întipãrit pe scoarţa cerebralã.
Logodna cu Teatrul de Revistã „Constantin Tãnase”

Stela Popescu a ieşit la pensie şi domnul Arşinel mi-a propus o logodnã, şi chiar am fãcut-o. Nu am nici un resentiment. Multã lume mã întreabã cum de am trecut de la ”Odeon” la „Tãnase”?
Am argumente în a le spune cã este foarte greu sã fii actor la Teatrul „Constantin Tãnase”- teatrul de revistã -, pentru cã îţi trebuie calitãţi vizibile, sã dansezi, sã arãţi bine, sã fii prezent pe scenã; îţi trebuie ceva special, care sã te facã sã poţi sã cucereşti publicul, sã treci rampa şi vezi rezultatele tale la aplauze.
Aici, m-au primit cu braţele deschise, nu am luat locul nimãnui. Împart cabina cu: Stela Popescu, Cristina Stamate, Paula Rãdulescu.

Familia mea

Sunt fericitã; la mine acasã sunt trei generaţii: eu, nãscutã, crescutã la ţarã, soţul, crescut în lift, şi copiii, crescuţi la Mall. Ãştia suntem. Eu am rãdãcini la ţarã şi ştiu sã dau cu coasa, sã tai via, sã fac orice…
Am chestia asta cã trebuie sã fac tot timpul ceva iubesc florile, şi oriunde am fost în lumea asta, cã am cãlãtorit în peste 38 de ţãri, de fiecare datã am venit cu o plantã. Am umblat mult prin lume, dar tot de uliţa satului mi-e dor.
Am nãscut prima datã la 36 de ani, apoi la 45. Am o mare durere sufleteascã, cã n-am stat lângã copiii mei cât mi-aş fi dorit eu, nici cât şi-ar fi dorit ei. Am nãscut-o pe Maria Speranţa foarte târziu, la 45 de ani, şi într-o dimineaţã am vãzut-o cã merge în picioare; în altã searã putea sã se spele singurã, la chiuvetã nu mai urca pe scãunel; în altã zi i-au dat sânii, în altã zi era în clasa a VII-a. Ce domnişoarã! Mã uit la ştefan, avocat.

şi, dacã regret ceva cu adevãrat, este cã i-am privat pe copii de prezenţa mea. A trebuit sã alergãm, sã muncim, ca ei sã aibã toate condiţiile, sã poatã sã meargã la şcoalã, sã-şi permitã orice.
Dar eu am încercat întotdeauna sã fiu un om normal: sunt gospodinã, spãl veceurile, mã duc la piaţã, fac mâncare, sap în grãdinã, car gunoiul, merg nefardatã pe stradã. Sunt o femeie normalã. Trãiesc într-o normalitate care mie îmi aduce linişte. Nu sunt roaba ţoalelor şi nici a mondenitãţilor.
Am mai urmat cursurile Facultãţii de „Comunicare şi Resurse manageriale”, la 50 de ani, pentru cã am vrut sã vãd dacã mai sunt în stare sã iau sub braţ un caiet de student.
Când am luat în Cipru premiu pentru cea mai bunã actriţã de film am fost fericitã; m-au sunat copiii mei, m-am bucurat enorm.
Dar am fost şi mai fericitã când nu am luat premiu în România şi mi-a spus bãiatul meu: ,,mama, tu pentru mine eşti premiantã!”.
Foto cu Adriana Trandafir: Oana Monica Nae, Petricã Tãnase

Citiți în Ziarul Metropolis >
http://www.ziarulmetropolis.ro/adriana-trandafir-nu-sunt-roaba-toalelor-si-a-mondenitatilor/
DETALII SPECTACOLE

Bilete

Program

Media

CronMed

Distributie

Foto

Video

  • Adriana_Trandafir Interviu Ziarul Metropolis `Nu sunt roaba toalelor si a mondenitatilor` Ziarul Metropolis 26.04. 2014.Media

  • Adriana_Trandafir Interviu Ziarul Metropolis `Nu sunt roaba toalelor si a mondenitatilor` Ziarul Metropolis 26.04. 2014.Media

  • Adriana_Trandafir Interviu Ziarul Metropolis `Nu sunt roaba toalelor si a mondenitatilor` Ziarul Metropolis 26.04. 2014.Media


Imagine
Adriana_Trandafir Interviu Ziarul Metropolis `Nu sunt roaba toalelor si a mondenitatilor` Ziarul Metropolis 26.04. 2014.Media
Adriana_Trandafir Interviu Ziarul Metropolis `Nu sunt roaba toalelor si a mondenitatilor` Ziarul Metropolis 26.04. 2014.Media

    Pagina 1 din 1   

Reddit
Digg It
Tumblr


Alte articole similare


Home/Prima pagina ←Subiect precedent
Subiect urmator→
Top





Termeni si conditii  |  Contact  |  Harta website

 

Teatrul de Revista `Constantin Tanase` este o Institutie de Cultura a Primariei Municipiului Bucuresti.
© TeatrulTanase.ro 2008 - 2020